De la baby-sitting la adoptie

La 29 august, The New York Times a dat pe prima pagina un titlu care iti facea sangele sa dea in clocot: “Karzai se foloseste de disputa cu SUA ca sa castige simpatie”.
Articolul spunea ca oficialii administratiei Obama erau din ce in ce mai nemultumiti de presedintele afgan Hamid Karzai, ai carui suporteri se pare ca ar fi masluit voturi la recentele alegeri, in vreme ce Karzai incheia pacte cu cei acuzati ca ar fi lideri ai cartelurilor de droguri si rebeli, unul dintre ei fiind chiar fratele lui, pentru avantajul sau politic. Articolul adauga totusi ca, printr-o dibace siretenie politica, Karzai “i-a surprins pe unii oficiali ai administratiei Obama” transformand supararea lor la adresa lui “intr-un avantaj, promovandu-se acasa ca singurul candidat politic in stare sa tina piept dictatelor venite din partea Statelor Unite”.

Daca asa ne trateaza “aliatii” nostri in Afganistan, dupa opt ani, atunci ar trebui sa ne intrebam nu daca ne permitem sa pierdem acolo, ci daca ne permitem sa castigam.
Ar fi o chestie daca cei alaturi de care si pentru care ne luptam ar reprezenta tot ceea ce talibanii nu sunt: decenta, respect pentru drepturile si educatia femeilor, respectul pentru litera legii si pentru valorile democratice si respingerea comertului cu droguri. Dar nu e asa. Prea multi din actualii membri ai guvernului de la Kabul sunt rai doar intr-un sens diferit. Avem de-a face cu un razboi dintre un intuneric mai putin opac – Karzai si ai lui – si cel fara de fund, reprezentat de corporatia talibanilor. Dar intunericul mai putin opac nu e suficient ca sa le ceri americanilor sa plateasca pentru el cu sange si bani.

Acesta este cel mai important si mai suparator fapt despre Afganistanul de astazi: dupa opt ani de munca acolo, inca nu avem un partener afgan de incredere caruia sa-i incredintam situatia. Si nu este numai vina noastra.
Strategia pe care noul – si impresionantul – nostru comandant din Afganistan, generalul Stanley McChrystal, a adoptat-o necesita trupe suplimentare pentru a crea ceea ce inca nu exista acolo – un stat afgan rezonabil de necorupt si care isi va servi propriul popor si va face un parteneriat cu America in mentinerea Afganistanului departe de liderii cartelurilor de droguri, ai rebelilor, ai talibanilor si ai Al-Qaeda. Planul lui e de a curata zonele controlate de talibani si de a consolida apoi acolo autoritati provinciale, districtuale si locale, cu o armata sporita, cu instante de judecata, politie si servicii publice. Pentru ca doar cu acestea ne putem pastra sprijinul poporului afgan si putem evita o victorie a talibanilor si revenirea Al-Qaeda intr-o pozitie care ne-ar putea ameninta. Aceasta este teoria.
Si s-ar putea, e drept, sa avem un drum lung de parcurs, dar sa nu ne facem iluzii: vorbim de constructie a statului in cel mai neospitalier loc si in una dintre cele mai sarace si mai tribalizate tari din lume.

Dupa cum explica pentru The Washington Post expertul militar Anthony Cordesman – care a consiliat armata americana in Afganistan -, “e nevoie de un numar semnificativ” de noi trupe americane si de timp ca sa facem ceea ce guvernul de la Kabul nu a reusit, pentru ca ramane un “guvern cvasi-supracentralizat, care este corupt, adesea o unealta in mana traficantilor de narcotice si a anarhistilor si caruia ii lipsesc resursele de baza in fiecare minister”.

Ca sa o spunem altfel, nu doar adaugam mai multe din trupele noastre in Afganistan. Ne si transformam misiunea – de la baby-sitting la adoptie. Evoluam de la o misiune limitata, concentrata pe baby-sitting – indiferent cat de ingrozitor ar fi guvernul afgan – ca sa putem preveni o revenire a Al-Qaeda, la una de adoptare a Afganistanului ca proiect al nostru de constructie statala.
Ma uitam recent la fantastica fotografie a lui Stephanie Sinclair din 2006 din The New York Times, care o infatisa pe Ghulam Haider, o fetita afgana de 11 ani, stand asezata langa un barbat barbos de 40 de ani cu care urma sa fie maritata. Articolul spunea ca Haider spera sa ajunga profesoara, dar a fost nevoita sa-si paraseasca studiile cand s-a logodit. Privirea pe care i-o arunca viitorului ei sot marturisea despre ea ca era infricosata. Articolul spunea: “In ziua in care a participat la petrecerea de logodna, Sinclair a luat-o pe fata deoparte si a intrebat-o: <Ce simti azi?>. <Nimic>, a raspuns fata naucita. <Nu-l cunosc pe omul acesta. Ce-ar trebui sa simt?>”.

Acesta e lutul brut de la care trebuie sa plecam in constructia statala a Afganistanului. S-ar putea sa merite totusi – dar un lucru stiu sigur, ca lucrurile trebuie dezbatute din nou. Este o responsabilitate mult mai mare decat cea pentru care ne-am angajat initial. Simt o vasta si crescanda ambivalenta cu privire la acest subiect in politica americana de azi, iar adoptarea unui copil fata de care ai sentimente contradictorii este o reteta pentru dezastru.