De la abandon școlar la vârful gastronomiei: Care este povestea lui Massimo Bottura, omul care deține cel mai bun restaurant din lume

 Dacă dai o căutare după Modena pe hărțile Google, două lucruri sunt evidențiate imediat. Primul este Muzeul Enzo Ferrari, instituție care-l celebrează pe fondatorul legendarei mărci auto, un produs care a scos mașina din sfera de inginerie și a transformat-o în obiect de fascinație globală. Al doilea este Osteria Francescana, cel mai bun produs culinar pe care o Italia, o țară cu o istorie gastronomică inegalabilă, l-a pus pe „masa“ lumii întregi. În esență, Enzo Ferrari și Massimo Bottura, omul din spatele Osteria Francescana, restaurantul care azi a devenit cel mai bun din lume, au făcut același lucru: au luat o moștenire senzațională și au reinventat-o. Tușă de geniu inaccesibilă profanilor.

„Am spus povestea asta odată și înc-o dată, dar niciodată nu mă plictisesc de ea“, răspunde Massimo Bottura la întrebarea „care este prima amintire culinară“ adresată în toamna anului trecut de După Afaceri Premium.

„Am crescut sub masa din bucătărie, acolo unde mă ascundeam de fratele meu mai mare. Bunica mea mă proteja de el cu un sucitor. Am învățat de la o vârstă fragedă că gătitul este despre dragoste.
Și poate, și mai important, am învățat acest lucru de sub masa din bucătărie de unde mă puteam uita la lume dintr-un alt unghi. Încerc mereu să mă gândesc la asta“, spune Massimo Bottura, omul cu care se confundă istoria Osteria Francescana.

Azi, restaurantul lui Massimo Bottura a devenit cel mai bun din lume, după ce doi ani la rând a ocupat poziția secundă. Restaurantul este evaluat la trei stele Michelin. Mai multe nu există.

„Sunt foarte pasional sau cum ar spune soția mea, sunt o persoană vulcanică. Pasiunile mele sunt mâncarea, arta și muzica. Dacă nu aș fi devenit un chef, mi-ar fi plăcut să fiu artist sau muzician, dar gastronomia este ceva care aș spune că mai degrabă m-a găsit ea pe mine. Eram tânăr și mă lăsasem de școală. Nu știam ce voiam să fac. La acel moment, fratele meu, care era mai pasionat de gătit decât eram eu, m-a dus la o mică trattorie la periferia Modenei. Era de vânzare. Două săptămâni mai târziu, eram în sala de mese împingând un cărucior cu cărnuri fierte. Am intrat în bucătărie și nu am mai ieșit din acel moment.“

Cititi mai multe pe www.zf.ro