De ce vrea Trump să distrugă un concept construit cu grijă de cele mai mari puteri ale lumii

Pentru Trump, globalizarea este un inamic. Între timp, omul de afaceri a câștigat conducerea celei mai mari și influente economii a lumii, cu promisiuni că va inversa anii de liberalizare a comerțului. A zdruncinat ordinea comercială, și-a îndepărat aliații precum UE și presează China – pentru președinte sursa necazurilor Americii și un profitor al globalizării – doar ca să vadă exporturile americane suprataxate în China. Astfel, ar putea începe un război comercial mondial.

Trump și-a împins țara într-o bătălie dintr-un război al trecutului, pe care ar putea-o câștiga, însă lasă SUA nepregătite să profite de o altă formă de globalizare, cea a clasei de mijloc. Despre această idee scrie în The New York Times editorialistul Neil Irwin.

Economiile lumii au devenit mai interconectate în anii 1990 și 2000, provocând dureri de cap imediate țărilor bogate, dar aducând și avantaje care abia acum încep să fie evidente.

Nimeni nu ar trebui să fie surprins că globalizarea provoacă ostilitate, având în vedere amploarea perturbărilor care au rezultat din interconectarea mai în profunzime a economiilor. Ceea ce este surprinzător este că ostilitatea este mai mare acum.
Aceasta pentru că globalizarea, cel puțin în forma pe care o cunoaștem, s-a plafonat cu un deceniu în urmă. Acest lucru arată un risc crucial al impulsului recent pentru reconfigurarea condițiilor economiei mondiale  inclusiv tarifele pentru oțel și aluminiu și acțiunile punitive împotriva Chinei asupra cărora insistă președintele Trump.

Ostilitatea vine după ce costurile majore ale globalizării au fost deja acoperite. Vine exact acum, când miliarde de oameni care s-au integrat în economia globală în ultimele trei decenii încep să devină suficient de înstăriți pentru a se transforma în consumatori valoroși.

Pe scurt, s-ar putea ca forța antiglobalizare care se răspândește în lumea occidentală să vină exact la momentul nepotrivit  prea târziu pentru a mai face ceva pentru salvarea locurilor de muncă pierdute ale clasei muncitoare, dar suficient de devreme pentru a pune în pericol capacitatea națiunilor bogate de a vinde bunuri și servicii avansate clasei mijlocii globale în expansiune rapidă.

Este tentant să ne gândim la globalizare ca la un proces constant, însă istoria ne arată că nu așa s-a întâmplat. Globalizarea se propagă acolo unde găsește loc, accelerează și poate chiar să dea înapoi ocazional. Statistica arată că anii 1990 și începutul anilor 2000 au fost una dintre perioadele extraordinare în care economiile au devenit mai interconectate.
Acum, globalizarea a intrat într-o nouă fază, în care comerțul transfrontalier cu bunuri și servicii face parte constant din economie, iar fluxurile internaționale de capital sunt mai mici decât au fost înainte de criza financiară globală. Acum, răspândirea informațiilor este în creștere, cu implicații diferite pentru muncitorii din țările bogate față de faza anterioară.
Începând cu anii 1990, îmbunătățirile din domeniul comunicațiilor și tehnologiei de transport au făcut ca externalizarea globală să devină mai fezabilă. Acordurile comerciale au redus tarifele și au eliminat din barierele din calea comerțului. Multe națiuni sărace au devenit mai integrate în economia globală. China este cel mai evident exemplu.

Această ajustare a oferit un val de bunuri accesibile și a deschis noi piețe pentru țările bogate, dar a și devastat anumite sectoare și zone geografice, în special cele implicate în fabricarea produselor low-tech. Muncitorii din orașele industriale americane și din Europa Occidentală s-au trezit în competiție cu asamblorii chinezi de electronice, cu angajații indieni din call center-uri și cu angajații fabricilor auto din Europa de Est, Mexic și din alte țări.

Fluxul de bunuri și servicii transfrontaliere, ca pondere în întreaga activitate economică, a atins aproape 16% în anii 1980 și începutul anilor 1990, apoi în perioada 1993-2008 a crescut la 31%. Apoi a încetat să crească, oscilând în schimb în jurul acestui nivel, potrivit datelor de la McKinsey Global Institute.

Dacă este analizat fluxul internațional de bani în locul celui de bunuri și servicii, rezultatele sunt și mai clare. Fluxurile financiare transfrontaliere au atins punctul culminant în 2007, de 22% din cifra de afaceri globală, dar au scăzut până la 6% în 2016, la aproximativ același nivel cu cel din 1996.

”Înteresant la tarifele oțelului sau altor bunuri este că sunt în permanent război“, a explicat Susan Lund, partener la McKinsey, după ce a analizat aceste fluxuri globale. ”Producția industrială globală s-a reconfigurat deja. Schimbarea s-a produs deja și mâța a ieșit din sac. Nu credem că globalizarea s-a terminat, ci că a luat o nouă formă.“

Această nouă formă constă într-o mai mare conectivitate și comunicare, care s-ar putea să nu fie evidente în datele tradiționale privind fluxurile comerciale sau de capital. Astfel, sunt mai mulți utilizatori care folosesc platforme sociale pentru a se conecta cu persoane din alte țări, companii care se bazează pe munca freelancerilor care pot lucra de oriunde în lume și întreprinderi mici care fac afaceri cu parteneri din întreaga lume prin intermediul internetului.

Cu alte cuvinte, nu este o formă de globalizare care pune în pericol locurile de muncă din fabrici, ci una care ar putea avea consecințe importante în alte domenii – conducând la o concurență sporită pentru locurile de muncă avansate tehnologic ale gulerelor albe și creând în același timp noi oportunități, enorme, pentru firmele americane și occidentale. Aceasta, în schimb, ajută la explicarea motivului pentru care o parte din Parteneriatul Trans-Pacific, acordul comercial din care s-a retras administrația Trump, s-a concentrat pe drepturile de proprietate intelectuală, pe securitatea datelor și viața privată.

Economistul David Autor de la MIT și colegii săi au demonstrat, după studii amănunțite, că ”șocul chinezesc“ apărut odată cu intrarea țării în Organizația Mondială a Comerțului a provocat dureri de cap de durată comunităților din Statele Unite care au concurat cu companiile chineze în producerea unor bunuri industriale.

Chiar dacă aceste efecte persistă, el vede riscurile implicate de comerțul cu China ca migrând în altă parte.
”Șocul chinezesc asupra producției la scară largă și efectele sale asupra ocupării forței de muncă în masă, acestea sunt probleme pe care în mare parte le-am depășit“, spune Autor. Acum, provocarea este concurența chinezească cu mai multe produse tehnologic complexe, cum ar fi automobile, avioane sau microprocesoare. Fabricarea de produse mai puțin complexe tehnologic și care necesită o folosire mai intensă a forței de muncă, precum îmbrăcămintea, migrează spre țări cu salarii mai mici, cum ar fi Bangladesh și Etiopia.

Dar o schimbare în ceea ce privește locul producției este diferită de o creștere netă a nivelului conectivității globale. Nivelul de integrare economică rămâne uniform, chiar dacă se schimbă detaliile despre ce face mai exact fiecare țară în parte.
”Nu cred că ceasul se dă înapoi“, a spus Autor, referindu-se la o întoarcere într-o lume în care în SUA sunt fabricate din nou produse mai puțin complexe din punct de vedere tehnologic și pentru care este nevoie de mai multă forță de muncă. ”Cred că ar trebui să ne pregătim pentru adevărata provocare, care este lupta pentru proprietate intelectuală și pentru industriile de frontieră.“

Eforturile administrației Trump de a pune presiuni pe China, dacă dau roade, ar reprezenta un pas în această direcție. Dar aceste acțiuni au fost asociate cu tarifele pe importuri de oțel și aluminiu, care par a avea ca scop mai degrabă protejarea producției americane de metale. Abordarea administrației de la Washington ar putea avea un recul nedorit dacă va declanșa o serie de acțiuni protecționiste din ce în ce mai serioase pentru toate tipurile de mărfuri, subminând comerțul mondial fără a remedia problemele de structură ale industriilor care folosesc intensive informația.

În cazul în care cele mai recente încăierări comerciale se transformă într-un război comercial, noile bariere din calea comerțului internațional ar putea bloca, de asemenea, o recompensă mult așteptată a globalizării: o întreagă nouă lume de clienți. Creșterea integrării economice globale, în pofida tuturor perturbărilor pe care le-a adus pentru anumiți lucrători din Statele Unite și Europa de Vest, a reprezentat totodată o poveste despre sute de milioane de oameni care devin mai conectați la economia mondială și în același timp ajung și la standarde de viață mai ridicate.

Homi Kharas, un specialist de la Brookings Institution, studiază ascensiunea clasei de mijloc globale  care în calculele sale include persoane cu venituri de cel puțin 10 dolari pe zi de persoană, dolari la valoarea din 2005. Pentru o familie de patru persoane, veniturile, dacă sunt ajustate la valoarea dolarului din 2018, se duc la aproximativ 19.000 de dolari pe an.
În 1990, doar 23% din populația lumii se încadra în această categorie. Astăzi, proporția este de 45%, ceea ce înseamnă că un număr suplimentar de 2,3 miliarde de oameni își pot permite luxul pe care economia globală îl oferă: hrană din abundență, transport motorizat, telefoanele mobile și altele asemenea.

Homi Kharas susține că este greșit să cataloghezi aceste miliarde de oameni doar ca o competiție pentru locuri de muncă bune.

”Vedem că, pe măsură ce clasa de mijloc se dezvoltă, se dezvoltă și o cerere masivă pentru toate tipurile de servicii“, a spus el. ”Indiferent că vorbim de filme de la Hollywood, de filme de la Bollywood sau de filme din Hong Kong, de posibilitatea de ieși să mănânci la francize precum KFC sau McDonald’s sau de a folosi aplicații de internet sau de a cumpăra o asigurare, acestea conduc la schimbări masive în structura economiei globale care includ consumul de bunuri pe care Statele Unite se pricep să le producă.“

Cu alte cuvinte, globalizarea nu ar trebui privită ca o agresiune perpetuă în care muncitorii americani se confruntă cu valuri tot mai mari de oameni dispuși să facă același lucru pentru salarii mai mici – chiar părea așa în anii 1990 și începutul anilor 2000, când comerțul creștea mai repede decât economia globală. Mai degrabă, toți suntem atât concurenți, cât și clienți. Cu războaie comerciale apărute la orizontul apropiat, trebuie să ne întrebăm dacă Statele Unite și Europa, care au suportat deja costurile concurenței cu lumea în curs de dezvoltare, vor ține comerțul deschis suficient de mult timp pentru a se bucura de beneficiile acestei politici.