De ce trebuie citită această carte

Cea mai interesantă carte pe care am citit-o în 2022 a fost „Gorbaciov – viața și epoca lui”, scrisă de William Taubman, un profesor american de științe politice. Am citit această carte cu ocazia, dacă pot să spun așa, morții lui Gorbaciov. Mai mult decât atât, am citit cartea, descoperită într-o librărie din Piața Romană, și prin prisma războiului din Ucraina, ceea ce a făcut să fie și mai interesantă. Războiul de lângă noi nu este altceva decât o istorie a prăbușirii URSS, pe care Putin a denumit-o cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut, și a ceea ce a urmat, respectiv eliberarea țărilor foste comuniste din lagărul influenței sovietice și trecerea de partea NATO și a UE. Pentru generația mea, a decrețeilor, intrarea României în NATO și UE în 2004, respectiv 2007, a însemnat totul, după ce în primul deceniu de după prăbușirea comunismului am ratat aceste obiective și credeam că am fost lăsați/vânduți de americani încă o dată a rușilor, ca în anii ’40, când s-au stabilit zonele de influență. Pentru generațiile actuale, născute după ’90 și mai ales după 2000, faptul că România este în NATO și UE nu înseamnă nimic. Cariera lor profesională a început când eram deja în aceste blocuri occidentale, când granițele erau deja deschise, când multinaționalele și investițiile străine erau deja în România, deci nu știau cum a fost înainte. Pentru generația părinților mei și chiar a bunicilor, intrarea României în NATO și în UE a fost împărțită. Nu au beneficiat de deschiderea economică și nici de intrarea investițiilor străine pentru că, după primul deceniu extrem de dur, în care mulți au fost dați afară prin închiderea întreprinderilor comuniste, au devenit pensionari, cu pensii mici, și nu mai puteau să recupereze nimic. Citind cartea, care prin descrierea evenimentelor cu elemente unice aduce puțină lumină în desfășurarea evenimentelor ulterioare, aș putea trage câteva concluzii:

1. Noi am beneficiat de o șansă unică prin căderea URSS și a sistemului sovietic și prin intrarea în NATO, pe ultima sută de metri. Dacă se mai întârzia „un an”, Putin nu ar mai fi permis acest lucru, așa cum s-a întâmplat în 2008, cu încercarea Urainei de a obține intrarea în NATO la celebrul summit de la București. România nu este o miză pentru nimeni din punct de vedere politic, economic, astfel încât americanii, britanicii, francezii să se bată pentru noi. Decizia de a intra în NATO a fost luată la finalul anilor ’90, în perioada președintelui Emil Constantinescu, datorită războiului din Iugoslavia. Putin de-abia preluase puterea, așa că nu era la masa discuțiilor.

Războiul de lângă noi nu este altceva decât o istorie a prăbușirii URSS, pe care Putin a denumit-o cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut, și a ceea ce a urmat, respectiv eliberarea țărilor foste comuniste din lagărul influenței sovietice și trecerea de partea NATO și a UE. Pentru generația mea, a decrețeilor, intrarea României în NATO și UE în 2004, respectiv 2007, a însemnat totul, după ce în primul deceniu de după prăbușirea comunismului am ratat aceste obiective și credeam că am fost lăsați/vânduți de americani încă o dată rușilor, ca în anii ’40, când s-au stabilit zonele de influență.

2. Căderea URSS, respectiv a sistemului sovietic, era doar o chestiune de ani, pentru că se prăbușea din punct de vedere economic. Perestroika, modelul politic lansat de Gorbaciov, respectiv socialism cu față umană, trebuia să fie preluat de toate statele foste comuniste ca o supapă la tensiunile din blocul comunist și la schimbarea de generații. Ceaușescu nu a înțeles acest lucru, iar după cum scrie William Taubman americanii nu aveau nimic împotrivă dacă rușii invadau România ca să-l dea jos pe Ceaușescu. Marile puteri – americanii (Bush), britanicii (Margaret Thatcher), francezii (François Mitterrand) – îl lăsau pe Gorbaciov să extindă Perestroika în țările foste comuniste ca o alternativă la sistemul politic de tip sovietic. Ideea era că trebuia să existe un singur partid, dar în interiorul acestuia să fie ceva mai multă democrație politică, care să fie extinsă și la nivel economic. Exact cum este modelul chinezesc actual. Nici vorbă ca americanii să impună modelul politic al țărilor occidentale, așa cum am crezut cu toții că s-a luat decizia în anii ’80, odată cu alegerea unui papă polonez. Dar evenimentele au luat-o înainte și toate țările foste comuniste – Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România – s-au trezit peste noapte într-un capitalism pur și într-o democrație mai democrată decât în sistemul politic occidental. Așa se face că marile puteri occidentale nu au fost pregătite din punct de vedere politic, social și economic pentru deceniul ’90 în aceste state. FMI nu avea nicio idee cum să gestioneze prăbușirea economică a țărilor foste comuniste (într-o discuție la BNR, Mugur Isărescu a spus acest lucru). Dar aceste țări, în frunte cu cei care au preluat puterea, un amestec între comuniști-securiști-noii capitaliști, au reușit cumva să treacă prin anii ’90 și să se desprindă de URSS, care avea propriile probleme interne, mult mai mari decât ceea ce se întâmpla la Varșovia, Praga, Budapesta sau chiar la București. A fost o șansă extraordinară, mai ales că rușii nu s-au implicat militar, așa cum cereau generalii vechi. Și probabil cum ar fi făcut Putin dacă ar fi venit la putere mai devreme.

3. Problema reunificării Germaniei trebuie privită în contextul actual. Americanii (Bush), britanicii (Margaret Thatcher), francezii (François Mitterrand) nu au fost de acord cu reunificarea Germaniei din motive istorice. Dar nu puteau ei să se opună public acestui lucru mai ales în contextul evenimentelor de atunci, în care toată lumea voia libertate, democrație, un alt sistem politic. Așa că i-au spus lui Helmut Kohl, cancelarul Germaniei, că dacă Gorbaciov este de acord cu retragerea trupelor sovietice din RDG, ei nu s-ar opune pe termen lung acestei reunificări, pentru că s-au gândit că niciodată rușii nu vor fi de acord cu această idee, să plece militarii din Berlin. Dar Kohl a reușit să-l convingă pe Gorbaciov în privința reunificării Germaniei, așa că americanii, britanicii și francezii s-au trezit în fața unui fapt împlinit, pe care nu puteau să-l conteste public. Kohl a plătit peste 200 de miliarde de mărci germane ca preț pentru reunificare, plus deschiderea către investițiile tehnologice nemțești într-o economie rusească rămasă mult în urmă. Acest lucru a dus la cooperarea puternică între nemți și ruși din punct de vedere economic, ceea ce a ridicat Germania, aducând-o la masa discuțiilor, punând-o față în față cu americanii.

WILLIAM TAUBMAN este profesor emerit de științe politice la Colegiul Amherst. Biografia lui despre Hrușciov, apărută în limba română la Editura Meteor Publishing, a câștigat Premiul Pulitzer și National Book Critics Circle Award. El trăiește în Amherst, statul Massachusetts.

4. Aripa militară din URSS, dar și Gorbaciov nu au fost de acord cu independența Ucrainei și a fostelor țări sovietice parte din URSS. Gorbaciov s-a gândit că ucrainenii, pe care îi vedea sovietizați și rusificați după deceniile de lagăr sovietic, nu vor susține prin referendum independența Ucrainei. Dar votul copleșitor pentru acest lucru – peste 90% dintre ucraineni au votat pentru independență și crearea unui stat propriu – a năruit  modelul politic sovietic. Așa se explică de ce Putin a încercat și încearcă să întoarcă istoria la anii ’90, atunci când Moscova controla Kievul.

Chiar dacă această carte are 880 de pagini, merită să o citiți.

Repet, pentru noile generații, Gorbaciov, epoca lui și deciziile luate atunci, catastrofale din punctul de vedere al rușilor dar bune pentru fostele țări comuniste, inclusiv pentru România, nu înseamnă nimic. Așa că, din când în când, trebuie să scoatem la iveală această istorie, pentru a nu considera intrarea în NATO și în Uniunea Europeană ca pe un dat. În orice moment lucrurile se pot schimba, iar istoria și desfășurarea evenimentelor să fie împotriva noastră. Dacă Putin ar fi ajuns la Kiev și ar fi schimbat regimul politic și militar, în mod cert ar fi încercat același lucru și cu o țară NATO. Măcar ca un test, ca să vadă până unde poate să meargă.  

(cristian.hostiuc@zf.ro)