De ce șefii de top vor să fie dați afară?

Când simt că a venit vremea, ei fac tot posibilul să ajungă în această situație astfel încât să fie rugați să plece pentru a-și lua un pachet compensatoriu de „nerefuzat”, poate mai bun decât cel negociat la începutul mandatului.

Nu are sens din punct de vedere financiar să-ți duci mandatul până la capăt și să-ți iei salariul lunar când poți pleca mai repede cu toți banii până la finalul mandatului și poate și mai mult.

Multinaționalele preferă să țină disputele cu directorii de top între patru pereți și evită, sub toate formele, ca scandalurile să fie făcute publice. Nu dă bine la imaginea companiei și creează precedente. Așa că preferă să încheie amiabil orice dispută cu un șef, chiar dacă ar putea să aibă dreptate sau costul final să fie mai mare. Peste tot în lume este la fel.

Să nu fim ipocriți: șefii fac totul astfel încât să fie dați afară în modalitatea de șef, nu de angajat. Dacă ajung și să se certe prin tribunal cu angajatorul, este varianta ideală pentru că, la final, dacă și-au negociat bine contractul de angajare, pot să câștige chiar mai mult.

Fiecare dintre voi cunoaște cazuri în care directorii de top au plecat din companii în acest mod din motive personale sau pentru a fructifica alte oportunități care au apărut între timp.
Varianta ideală pentru cei din „C class” este de a fi recrutați dintr-o altă companie pentru că atunci au posibilitatea de a-și negocia pachetul de angajare, beneficiile și „parașuta” de plecare, capitol la care toată lumea este foarte atentă și negociază la sânge.

Când ești adus ca un star să ocupi o poziție de management, compania lasă de la ea în privința discuției pe pachetul salarial și de plecare, dacă acesta se încadrează în parametrii generali stabiliți „de la centru”.
Varianta de a fi promovat din interiorul companiei pentru o poziție de top este bună, dar cu posibilități mai reduse de negociere a pachetului salarial și de plecare. În această variantă, ești chemat la HR și ți se înmânează hârtia în care sunt scrise noile cifre. Practic nu există o negociere pentru că nimeni nu ar vrea să rateze noul job. Mai mult ca sigur, nici nu te primesc cu avocatul pentru a discuta pe marginea contractului propus.

Pentru mulți directori sau pentru cei care aspiră la această poziție, dilema vieții lor profesionale este dacă rămân în companie pentru a aștepta să fie promovați sau dacă acceptă pe parcursul anilor ofertele primite pentru a intra în circuitul de head-hunting.

„Vânătorii de capete” vor împinge întotdeauna în față pe cei care sunt dispuși să-și schimbe jobul mai ușor, pe cei care au mai făcut acest lucru, pentru că este mult mai ușor de discutat cu ei și cu firmele care vor să-i angajeze.
Pentru pozițiile de top, o parte din multinaționale preferă să apeleze la un proces de recrutare în piață, pentru că oamenii de la HR nu riscă prea mult în acest fel.

Dacă ar promova pe cineva intern, iar acesta ar eșua, vina s-ar transfera către cei care l-au promovat și susținut.
Așa că multinaționalele preferă să plătească un „fee” de recrutare pentru un outsider pentru că își reduce riscul. Nu multinaționala, ci oamenii implicați în acest proces.

Dacă persoana are și un MBA în spate, un track-record la o altă companie, este candidatul ideal pentru a fi recrutat, pentru a fi vândut cu un preț mai mare. Aproape niciodată un candidat intern nu va obține un pachet financiar mai bun decât cel care este adus din altă parte.

Sfatul head-hunterilor este să vă mișcați, să fiți disponibili pentru a vă muta la o altă companie, chiar dacă vă este greu să lăsați în spate echipele pe care le-ați construit, un brand poate mai puternic, o organizație mai bună.
Pentru viitorul vostru financiar este mai bine să plecați, să găsiți un alt job o dată la 4-5 ani.

Mi-a rămas în minte declarația unui head-hunter care spunea că el are nevoie pe lista lui de recrutare și de plasare de oameni pragmatici, care nu se uită în spate la ce lasă, ci dimpotrivă, se uită la ce vor câștiga, în primul rând ei și head-hunterul. Un candidat ideal este cel care poate fi plasat/vândut de 5-6 ori pe parcursul carierei lui profesionale.

Dacă acesta își forțează singur plecarea, fără scandal și fără dezastre în urmă, pierderi și procese prin tribunale, câștigul obținut, golden parachute, poate fi chiar mai mare.

Și toată lumea este mulțumită: compania/multinaționala plătește.

Lumea executivilor – C class – este judecată și prețuită altfel decât cea a angajaților.