De ce românii care ajung directori în multinaționale devin vătafi și își trădează conaționalii?

Am pornit de la comentariul unui cititor la unul dintre articolele mele: „Am lucrat timp de patru ani și jumăte la o corporație, unde, așa cum ați descris și dvs. în editoriale, viața se scurge foarte ușor, salariul vine la fix, jobul este clar structurat cu taskuri precise, compania ține costurile cât mai jos, investind la minimum în dezvoltarea angajaților, când doresc angajați specializați și pregătiți bine, preferă să angajeze din afară oameni noi, decât să dezvolte mai departe un anagajat vechi și loial. Am avut niște experiențe mizerabile! Toate cauzate de managementul românesc, foarte inflexibil și loial exclusiv șefilor mai mari, manifestând zero atașament și respect față de conaționalii lor!!”

Nu de puține ori ați auzit faptul că românii se plâng de românii lor care ajung directori în multinaționale, luând locul unor expați, afirmând că aceștia devin și se comportă dintr-o dată ca șefi, ca vătafi, poziții apropiate unor companii românești și mai puțin directori în sensul unor poziții dintr-o multinațională.

Odată ce au preluat poziția, puterea, directorii/șefii români își schimbă atitudinea față de momentul când criticau expații și devin vătafi, nu se mai uită în jur, nu mai țin cont de unde au pornit și de trecut, ci fac ceea ce spune corporația, ceea ce spun șefii direcți sau de la HQ (headquarter – sediu central), execută întocmai și chiar mai mult, având un exces de zel suprapronunțat.

De multe ori anunțul unor decizii de restructurare și execuția acestor programe sunt lăsate pe seama directorilor români, care sunt mult mai cinici și mai răi cu ai lor decât ar fi un expat, care păstrează în el o anumită reticență în luarea deciziilor, având în vedere că este totuși străin în România.

De asemenea, nu de puține ori ați auzit că odată ce românii devin directori nu mai vor să lucreze, să dea business românilor și companiilor românești, preferând să lucreze cu ceea ce vine de la centru sau cu alți străini de pe piață, chiar dacă produsele și serviciile sunt la același nivel.

Francezii lucrează cu francezii în România, își dau business reciproc, austriecii lucrează cu austriecii, nemții lucrează cu nemții, americanii lucrează cu americanii, nemții, francezii, britanicii, chinezii și rușii, dacă necesitățile o impun, în schimb românii fug de români.

Foarte mulți spun că businessul românesc este atât de slab pentru că românii nu se susțin între ei.

Nu de puține ori ați auzit spunându-se că anumite decizii proaste, care nu țin seama de situația din teren, se iau în altă parte – la Viena, la Paris, la Londra, la Berlin sau Frankfurt, peste ocean, pentru că directorii români nu au puterea și nici dorința să se lupte pentru alte decizii care ar putea fi mult mai bune, preferând să nu comenteze, ci doar să le execute.

Mulți angajați spun că după ce au văzut la lucru un director expat față de un director român, ar prefera să lucreze cu un expat, care este mai dispus la comentarii, la discuții legate de o propunere sau alta, la prezentarea unor argumente la centru, chiar dacă ar ști mai puțin din punct de vedere tehnic decât un român.

Ironic – nu? -, să-ți dorești să lucrezi, să ai șef un expat, în loc de unul de-al tău?

Cunosc câțiva oameni de afaceri, mai mari sau mai mici, care preferă să facă afaceri cu străinii mai degrabă decât cu românii, chiar dacă critică faptul că investitorii străini au cucerit România și cel puțin în declarații nu sunt de acord cu acest lucru.

Muncim pentru alții, muncim pentru străini la noi în țară, ne-am vândut lor, spun ei. Dar în realitate preferă mai degrabă să lucreze cu străinii, pentru că își încasează banii, șansele de a lua o țeapă sunt mai reduse, sunt mai serioși și au și bani.

Toți românii știu că dacă lucrezi cu un conațional, fiecare vrea să lucreze pe banii celuilalt; pe lângă faptul că muncești pentru realizarea produsului sau serviciului, mai trebuie să muncești suplimentar pentru a-ți încasa banii și de multe ori aceștia sunt mai puțini decât ai convenit inițial.

Criza începută în 2008 a scos la suprafață problemele businessului românesc și ale leadershipului din multinaționale și din companiile românești.

Ne iluzionăm crezând că putem fi ca nemții, ca britanicii sau ca americanii, dar foarte puțini dintre noi s-au convertit la cultura economică, de business și organizațională a acestor societăți.

La fel cum îl invidiem și îl urâm pe un conațional care a ajuns director într-o multinațională, la fel ne urăște și el, și atunci se comportă ca atare.

Odată ajuns director, arde totul în jur, otrăvește fântânile pentru ca nimeni să nu vină să-i ia locul, nu își pregătește un înlocuitor, de frică să nu îi ia locul, ține deciziile la el și deleagă cât mai puțin pentru a nu pierde din putere.

Credeți că ați putea fi altfel dacă ați prelua voi o poziție de director într-o multinațională?

Sau asta este modalitatea noastră istorică prin care putem să supraviețuim aici?