De ce nu știm să scriem despre morți?

Când citesc Financial Times, The Economist, The Wall Street Journal sau New York Times sunt fascinat de „obituary”, adică ceea ce s-ar traduce la noi prin rubrica de necroloage.

Mi se par printre cele mai interesante articole, rivalizând cu analizele și comentariile din cele mai cunoscute publicații de business din lume.

În aceste articole este descrisă viața unui om care s-a remarcat prin ceva, bun sau rău, articolele despre dictatori sunt fabuloase, a inventat ceva, a construit ceva, a creat o afacere, a influențat viața socială sau scena politică, a scris cărți, a condus sau a falimentat companii mari.

Aceste „obituaries” sunt scrise extraordinar, reușind să rezume în 3.000 – 4.000 de semne (800 – 1.000 de cuvinte) de ce a fost important acel personaj și ce a lăsat în urmă.

În iunie am citit, printre altele, despre cel care a venit cu conceptul de gândire laterală, Edward de Bono, care a murit la 88 de ani, lăsând în urmă una dintre cele mai interesante idei, care acum face parte din celebrul Dicționar de la Oxford.

Aceste articole sunt scrise de jurnaliști, de cei care au cunoscut acele personaje sau le-au urmărit de-a lungul carierei lor și câteodată chiar de prietenii personajului în cauză.

Pornind de la aceste exemple externe, mă întreb de ce noi, în România, nu putem scrie la fel, nu avem cultura de a vorbi despre un personaj sau altul, așa, ca într-un articol.

Când cineva moare la noi, în special artiștii, toată lumea este invitată să comenteze evenimentul: „Este o pierdere extraordinară pentru cultura noastră, pentru cinematografia noastră, pentru scena noastră, pentru politica noastră – nu-i nicio pierdere, pentru sportul nostru etc”. Eu nu știu de ce este o pierdere, pentru că pierderea ar fi ceva la viitor, pentru că în cele mai multe din cazuri, personajele respective au 80-90 de ani, mor de bătrânețe sau de o boală. Și, oricum, în ultimii ani din viață nu mai puteau să-și aducă nicio contribuție.

Se scrie prea puțin despre personajul respectiv, ce a făcut el, de ce a fost important, cum l-au văzut prietenii sau cei care l-au cunoscut. Până la urmă ce poți să spui despre el, dincolo de un anunț la rubrica Decese?

În cultură, în sport, mai este cum mai este, dar în economie, în business, este o pagină goală din punct de vedere al necroloagelor, al ferparelor.

În afară de „Sincere Condoleanțe, o pierdere importantă”, nu mai avem nimic, este un delete total al vieții, istoriei, activității personajului.

Am pornit acest articol amintindu-mi despre moartea lui Fathi Taher, un celebru personaj din capitalismul românesc după anii ’90. El a fost influent în primul deceniu, fiind un personaj cu legături în lumea politică și economică, care, într-un fel sau altul, a contribuit la crearea capitalismului după comunism.

El a adus celebrul brand hotelier Mariott în România, sau cel puțin așa a fost etichetat.

Am vorbit cu el la telefon o singură dată, când a fost implicat în preluarea Electroputere Craiova, o licitație, o privatizare controversată. Și când mi-a explicat cum vrea să facă locomotive la Craiova și să le vândă în Orient.

Bineînțeles că totul a devenit apoi o afacere imobiliară.

Dar m-aș fi așteptat ca Nicolae Badea, George Copos, chiar Viorel Hrebenciuc și cei care l-au cunoscut, să aibă ceva de spus, de scris, despre el. Nu poți să ceri generațiilor actuale de ziariști, internauți, agregatori, cum li se spune, să scrie altfel decât ce mai găsesc pe internet, preluând de la alții, că a fost investitor la Rapid și că a murit de diabet.

Taher a fost mult mai mult decât atât, dar se duce în istoria capitalismului românesc așa cum îl dă Google.

România a reușit să-și dezvolte capitalismul, așa cum este el, dar acum mai trebuie să adauge și o cultură a acestei istorii formată din personaje, branduri, companii, idei, creșteri spectaculoase sau prăbușiri neașteptate.

Și, bineînțeles, trebuie să învățăm să scriem necroloage, mai mult decât Sincere Condoleanțe sau zicerile din Cimitirul Vesel de la Săpânța.

(cristian.hostiuc@zf.ro)