„De abia acum, când am ajuns și eu să am un business și trebuie să plătesc salariile, am înțeles ce înseamnă acest lucru. În fiecare dimineață când mă trezesc, deja am cheltuieli de 5

O discuție cu Raluca, o fostă colegă care vindea publicitate și care acum nu a avut ce face și a devenit antreprenor, un mic patron la un start-up: 

Cum este să fii antreprenor, să ai firma ta?

Cum să fie, și mâine aș vrea să mă las! Nu știu ce m-a apucat. Am intrat și eu la Start-up Nation, am făcut credit la bancă și am gajat casa, ca să mă mișc mai repede până îmi intră cei 40.000 de euro de la stat. De abia acum îi înțeleg pe cei care ne plăteau înainte salariile, când lucram la ei. Când am ajuns să am și eu un business, și trebuie să plătesc salariile, am înțeles ce înseamnă acest lucru. În fiecare dimineață când mă trezesc, deja am cheltuieli de 500-600 de lei. Cum le acopăr, cui îi vând ceea ce fac, cum găsesc clienți, horror!“

Când lucrezi într-o companie, fie că este românească, fie că este multinațională, nu ai un stres așa mare pentru că nu ai prea multe obligații. Dacă vânzările nu merg, dai vina pe piață, pe economie, pe clienți, pe produs, pe campania de marketing, pe șefi. Dar la finalul lunii salariul îți intră, poate și bonusul, și nu prea te interesează altceva.

Când ești tu patron, trebuie să vinzi, trebuie să urmărești încasările, trebuie să cauți furnizori, trebuie să umbli după clienți, trebuie să umbli după bani și să-i recuperezi – poate nu știți că facturile din România au un termen de plată între 90 și 120 de zile, asta în cel mai bun caz, dacă îți mai iei banii – trebuie să plătești salariile cu taxele la stat, trebuie să plătești TVA-ul și tot așa.

Pentru mulți angajați intrarea în lumea afacerilor, în businessul real, a fost un șoc. Tot ce au citit în cărți, toate poveștile de succes, sunt departe de realitate, cel puțin în România. Toată lumea se uită la patroni, le numără banii și cred că businessul este ușor, că afacerile se fac singure, contractele vin de la sine, clienții stau la ușă și de abia așteaptă să le cumpere produsele și serviciile.

Mulți nu se uită la legislație, la ce au de făcut și când vin controalele sunt total nepregătiți.

La nivel de taxe pe companii, România stă destul de bine, dar în ceea ce privește taxele pentru salariile angajaților, nivelul este extrem de ridicat și patronii sunt extrem de frustrați.

Pentru un salariu net de 2.000 de lei, mai trebuie să plătești taxe de 1.486 de lei, adică aproape cât salariul angajatului.

Mulți care intră în business nu înțeleg problemele de lichiditate, de cash-flow, că între plăți și încasări există un decalaj foarte mare care trebuie acoperit continuu cu bani de acasă. Dacă mai iei și un credit de la bancă, a doua zi ai bani, dar ei se termină repede și urmează rambursările, iar banii nu mai sunt în cont pentru că s-au cheltuit pe o mașină, pe un echipament, pe salarii, pe taxe și impozite etc. Iar produsele și serviciile nu se vând așa ușor și dacă ai norocul să găsești clienți, recuperarea banilor durează mult.

După cum spunea și Raluca, și mâine aș vrea să las totul baltă și să redevin un salariat fără griji, cu salariul care intră lunar și fără alte obligații.
România nu este o țară extrem de antreprenorială, cu o legislație care să încurajeze afacerile mici și mijlocii, nu numai prin prisma banilor din Start-up Nation, ci prin ușurința de a intra și de a ieși din business, printr-o birocrație mai relaxată și un mediu mai prietenos.

România încurajează companiile mari, nu degeaba primele 1.000 de companii din România fac 49% din cifra de afaceri totală, iar la polul opus încurajează consultanții și brokerii de putere, de influență, atât de la stat, cât și cei din multinaționale sau companiile românești mari, care plimbă contracte.
Dacă ar fi să-i dați un sfat Ralucăi, să continue sau să închidă totul și să redevină angajat, ce i-ați spune?