Dar dacă am corporatiza puțin instituțiile de stat?

E timpul ca cei care muncesc să primească salarizarea corespunzătoare, iar cei care merg la serviciu să se joace Solitaire să caute în altă parte acest mod de a munci. Sunt peste 50 de sporuri”, a spus recent Marcel Ciolacu, referindu-se la reforma bugetară – descrisă de el, de altfel, drept „prima reformă reală a sistemului bugetar”. Nu e un secret pentru nimeni că percepția, când mergi, în general, într-o instituție de stat sau chiar într-o companie cu acționariat de stat, este, de multe ori, cu Solitaire sau nu, că îi deranjezi pe cei angajați tocmai ca să fie în serviciul tău – în serviciul publicului, plătiți din banii contribuabililor. Mă feresc de generalizări și sunt convinsă că există și excepții, oameni dedicați, care înțeleg valoarea muncii lor și a unui zâmbet din spatele ghișeului pentru cei care vin în general să își rezolve o problemă. Zâmbetele sunt rare însă, iar universul ghișeelor maro este departe de realitatea „angajatului din corporație” și a ritmului specific. În general, obișnuit cu cel puțin 8 ore de muncă, acum, în regim hibrid, departe de 9 to 5, ci obișnuit cu a fi disponibil oricând, cu stat peste program, cu strategii, valori, discuții despre sustenabilitate ș.a.m.d., corporatistul care intră într-o instituție publică se izbește de o realitate total diferită. De aceea, mi se pare oarecum amuzantă sugestia premierului Ciolacu ca în situația în care angajații de la stat sunt nemulțumiți de schimbările anunțate să se angajeze în mediul privat, care și așa duce lipsă de forță de muncă. Cea mai recentă discuție pe care am avut-o cu un angajat de la stat a fost într-o primărie din provincie, unde am plătit câteva taxe – am ajuns în fața unui ghișeu gol, persoana de acolo era „ieșită puțin”, a revenit într-un final, nu a salutat, am avut senzația că ceea ce îmi transmite este că îmi face un mare serviciu, iar la final, când am spus că îmi doresc să plătesc cu cardul, m-a certat că nu am anunțat-o dinainte, pentru că ea a făcut deja chitanțele. „OK, dar nu ați întrebat”. Imaginați-vă un astfel de comportament la recepția unui hotel sau la secretariatul unei multinaționale din Pipera. N-am primit niciun răspuns, am făcut rost de cash și nu am primit nici măcar un răspuns la salutul de plecare. M-am gândit instant la cartea „Cultura serviciilor superioare” a lui Ron Kaufman, axată pe schimbările pe care le pot face un zâmbet, o rezolvare a unei pro­bleme în mod corespunzător de către angajații din servicii. Totuși, cei la care a ajuns cartea sau sunt interesați de un astfel de subiect sunt angajații din companiile private,  ca urmare a faptului că înțeleg cum un serviciu bine făcut poate să facă diferența și să devină un avantaj competițional. În lipsa competiției însă, un astfel de efort pare fără sens. De ce să muncești mai mult sau mai bine, dacă asta nu îți aduce niciun beneficiu? Poate pare fără sens competiția între primăriile locale, să spunem (deși nu văd de ce nu ar putea fi și acestea motivate să „concureze” între ele), dar cred că un sistem de motivare a angajaților din interiorul primăriilor și al altor instituții de stat ar putea fi implementat. Dacă premierul spunea că își dorește ca de acum încolo să îi recompenseze pe cei care muncesc, cine sunt cei care decid asta? În cazul serviciilor publice, contribuabilii ar putea face acest lucru. Cum ar fi astfel ca munca acestora să fie judecată în baza unor formulare de feedback, completate de cei care își doresc acest lucru? De ce nu s-ar putea, la fel ca la McDonald’s, să se implementeze și aici conceptul de „angajatul lunii”, care să fie recompensat ca atare? De ce nu, ca în cazul companiilor din Big Four, orele peste program în perioadele aglomerate să fie plătite? „Ambiția individuală servește binelui comun” și „Fiecare om trăiește prin schimburi” sunt citatele mele preferate când vine vorba de Adam Smith (16 iunie 1723 – 17 iulie 1790), considerat părintele capitalismului. Nu zic că sunt capitalismul sau corporația perfecte, dar sunt, cel puțin, eficiente, când vine vorba de profitabilitate. Lucrarea sa „Avuția națiunilor, cercetare asupra naturii și cauzelor ei”, a fost una dintre primele încercări de studiu al dezvoltării industriei și comerțului în Europa, care ar fi contribuit la crearea economiei ca disciplină de studiu și care a oferit primele argumente în favoarea comerțului liber și capitalismului. A introdus în economie conceptul de mână invizibilă, metaforă care are rolul de a arăta cum, prin urmarea propriului interes, indivizii stimulează indirect economia – mecanismul pieței ar arăta că acțiunile cel mai eficiente și benefice ar fi cel mai profitabile. Dacă interesul angajaților de la stat (excluzând sistemul medical și educația)ar fi generat tocmai de binele contribuabilului, iar calitatea muncii, apreciată de acesta? Poate un sistem bazat pe meritocrație – nu pe vechime, cum pare a fi acum – ar funcționa și la stat. Un sistem în care oamenii să fie motivați să muncească, să aprecieze munca, să își respecte „clienții”.   

Ioana Matei este editor Business Magazin