Dan C. Mihăilescu, la BM Storytellers: "Nu am intrat niciodată pe Google, citesc cărți tipărite, scriu cu pixul, nu știu să răspund la SMS, sunt tot ce poate fi mai conservator"

Iată discursul lui Dan C. Mihăilescu la BM Storytellers, evenimentul care marchează zece ani de existență a revistei Business Magazin:

În 2004, când apărea Business Magazin, scriam deja de vreo câțiva ani la Ziarul de Duminică. Eu m-am născut în anul când a murit Stalin și am fost un om educat în dictatură. Era foarte simplu: toți stăteam ca o găină, sub capac, partidul decidea pentru noi, făceam facultate, ne repartizau în anul patru prin repartiție guvernamentală, toată lumea profesor la țară, unde toți ai mei s-au alcoolizat, s-au însurat cu felcerițe, cu fata primarului, cu fata polițistului, cei mai mulți s-au ratat iremediabil. Venind în libertate, din anul 2000 și până destul de curând, până acum trei-patru ani, am avut și eu, ca mulți din generația mea, prejudecata că omul de afaceri, sau cum îi spuneam noi peiorativ afaceristul, cu tonul cu care altădată spuneam chiaburul, a fost diabolizat. Din mai multe motive.

Unul a fost că nouă ne-a fost distrus conceptul de plăcere: în comunism am fost educați pentru misia socială, așa că am pierdut toți noțiunile de frumos, de savoir-vivre, nu am fost învățați să trăim, am fost educați să supraviețuim. Așa că am trăit la foc mic, tavane în cap, spațiu infim, ca niciodată să nu poți să calci larg: în ‘90, când am fost cu Alecu Paleologu la Palatul Regal, noi toți am luat-o organizat pe lângă zid, numai Alecu a trecut princiar prin mijloc. Să reușești să-ți locuiești persoana imperial, să înveți să calci prin năuntrul tău ca printr-un castel și să îți poziționezi pentru ceilalți un chip plăcut, de sărbătoare, asta era prohibit; plăcerea era numai la vârf, în nomenclatura de partid, numai ei aveau cremwurștii, whiskyul, coca cola, pepsi cola. La noi era Cico, Eugenia și așa mai departe. Am luptat așadar după 1990 să dediabolizăm ideea de plăcere.

Un al doilea motiv a fost că noi nu am avut educație estetică, nu am știut ce este un ambalaj, la noi nu trebuia să scrie nimic pe cutia de chibrituri în afară de chibrituri, când se găseau, scria vată termogenă, când se găsea. Ideea de frumos a fost prohibită. Noi am fost educați să fie util: un pantalon, un pantof, un costum de bun, un sacou de bun. Evident că în acest context omul de afaceri, bogatul, bogătanul, era în fața noastră diavolul, cel care ne fură, vampirul. Până prin anii 2000, am avut impresia, am trăit cu această prejudecată că numai alianța de securime, de nomenclatură de partid, poate să facă afaceri în România. Eu sunt un om de dreapta, un liberal conservator, sunt un dușman radiant al egalitarismului, care mi se pare tot ce poate fi mai odios, sunt pentru concurență, meritocrație fără fisură, sunt pentru autoritate, ierarhie și respect toate valorile tradiționale – familia, școala, armata. Or, lumea de afaceri mi s-a părut mereu o profitoare. Mi s-a părut mereu că cei care fac speculații la bursă, speculanții, sunt cei care ne lasă să murim de foame.

După ‘90, doi ziariști britanici mă tot întrebau ce este Securitatea. Le-am zis că sunt cei care au spus mereu că sunt coloana  vertebtrală a nației, dar că de fapt sunt cei care ne-au dezbinat. Britanicii spuneau însă că acești foști tipi din Securitate erau peste tot, că numai ei aveau inițiativă. „Oamenii ca dumneavoastră„, mi-au spus, „ați fost castrați de mici să nu mișcați nimic, ați învățat că banul e ochiul dracului.” Așa că, pe lângă inițiativă, foștii favoriți mai aveau banii; imediat cum a apărut perestroika în ‘88, băieții au înțeles că urmează ceva și au pus bani deoparte; așa că în ‘90 au apărut fiecare, care cu 5.000 de dolari, care cu o motoretă ascunsă în parc, care cu niște blugi. În al treilea rând, numai ei aveau rețelele.

Așa că tot ceea ce noi disprețuiserăm a ajuns cupola noastră. Și am rămas din nou pe dinafară, deplângând, disprețuind, ironizând, dar de fapt dorindu-ne să fim acolo. Ei bine, de vreo șase-șapte ani simt că toată prejudecata mea cu securimea și nomenclatura de partid a pălit, a îmbătrânit. După cum știm, primul milion nu se caută la dinți: întotdeauna a fost un indian împușcat, o pepită de aur furată. Trebuie să fim cinici, cum spunea Silviu Brucan în anii ‘90: pentru prima dată în istorie proprietatea colectivă trebuia repartizată undeva, trebuia furată undeva; ăia de dinainte doar au naționalizat și acum trebuia să o ia cineva și am luat-o noi; dacă nu o luam noi, o luau ei. Ei bine, de cinismul ăsta am luptat să mă vindec, cunosc tot mai mulți oameni de afaceri (nu mai spun afaceriști ca altădată și nici businessmen nu am ajuns să spun) și am ajuns să văd un nou look, un nou suflu. Nu vreau să vă întreb, în încheiere, câți mai aveți bibliotecă în casă. Dintre verii mei, niciunul nu mai are, au toți tablete și mi-au dat peste nas când mi-au zis că au pe un stick toate volumele din Enciclopedia Britannica. Atunci am spus că e timpul să mă retrag. Vă doresc succes pe mai departe și să înțelegeți că și bufonii, cum suntem noi, scriitorii, au avut mereu un loc la masa regilor.