Dacă vreți salarii mai mari, trebuie să cheltuiți și să vă îndatorați mai mult

Brașovul este istoric un oraș industrial de genul Timișoara și Sibiu, cu investiții străine dar și românești în producție.
Clujul este un oraș mult mai antreprenorial, cu multe afaceri locale în servicii, mai mult decât în producție.
Timiș este al doilea județ din România, după zona București-Ilfov, în atragerea investițiilor străine, cu peste 4 miliarde de euro. Brașovul a atras investiții străine de aproape 2,5 miliarde de euro, mai mult decât Clujul, care are aproape 2 miliarde de euro. Zona București-Ilfov are investiții străine de peste 40 de miliarde de euro.
Într-un oraș ca Brașovul, industrial, și mai puțin antreprenorial, oamenii sunt obișnuiți cu rutina fabricii, pontează la ora 7, ies din schimb la ora 15, la ora 16 sunt acasă, se odihnesc o oră, după care se ocupă de treburile casei, la ora 21 sunt în pat. Așa este și la Timișoara.
Poate Iulius Town, care prin întregul complex, prin clădirile de birouri, va atrage alte joburi va schimba comportamentul local din industrie spre servicii.
Dacă nu ar fi fost turiștii și întâlnirile de business, piața de restaurante din Brașov ar fi fost la limita de avarie, pentru că nu se poate susține local.
Într-un oraș industrial, salariile nu cresc așa cum se întâmplă într-un oraș antreprenorial care se bazează mai mult pe servicii.
În București salariul mediu depășește 3.500 de lei net, în Cluj este de 3.100 de lei net, în timp ce în Timiș salariul mediu net este de 2.900 de lei, în Sibiu este de 2.800 de lei, iar în Brașov de 2.700 de lei. Iașiul a recuperat puternic și a ajuns la 2.700 de lei net.
Cei care lucrează în orașe industriale, în fabrici, au mai puține alternative decât cei din orașele care se bazează pe servicii. Nu sunt atât de multe companii și de obicei există o „înțelegere” în privința grilelor salariale.
Deși toată lumea invocă lipsa de personal și șomajul extrem de scăzut, în Timiș ajungând la 2% față de o medie națională de aproape 4%, salariile nu cresc atât de rapid.
În orașele industriale, puterea de negociere a angajaților este foarte redusă și nu prea au unde să se ducă.
Având în vedere acest lucru, la care se adaugă rutina clară zilnică, fără excese și fără cheltuieli inutile, nu există o presiune constantă și puternică pentru a încerca să obțină salarii mai mari.
Cheltuielile sunt foarte clare, iar gradul de îndatorare este mai redus.
Dacă ar fi fost în București, unde consumul este în floare, susținut de credite, unde banii se aruncă mult mai ușor într-o vizită la mall, comportamentul ar fi fost altfel, în sensul că ar fi existat o presiune constantă pentru a obține un salariu mai mare, pentru a plăti ratele la bancă și apoi chiar pentru a lua credite mai mari.
În orașele care se bazează mai mult pe servicii, mobilitatea este mult mai ridicată și presiunea pe salarii crește.
Într-un oraș industrial ca Brașovul poți să intri într-o fabrică și să rămâi mult timp acolo, fără ca vechimea și experiența obținută să fie recompensate foarte mult.
La fel este peste tot în lume, în orașele industriale sunt salarii mai mici, în timp ce în orașele de servicii presiunea este mai mare din partea angajaților pentru a obține salarii mai mari, pentru că au cheltuieli mai mari, fiind în orașe de consum.
Pare un paradox, dar pentru a obține salarii mai mari, trebuie să ai și cheltuieli mai mari și datorii mai mari, pentru a exista o presiune de-a te mișca din loc.
Asta nu înseamnă că este un îndemn să cheltuiți mai mult sau să faceți datorii mai mari.