Dacă tot a început curățatul haznalei, să râcâim și ungherele

Am transpus în alți termeni o parte, zic eu importantă, dar ignorată de către public și de către justiție, din dosarul Rompetrol, care a dus în pușcărie, săptămâna trecută, 11 inculpați. Națiunea a răsuflat ușurată, circul a făcut ca firmitura de pâine să pară mai mare, mai crocantă și mai dulce. Dar, dincolo de circ, mai sunt niște întrebări.

Fondul problemei, în partea de dosar care se ocupă de creanța libiană, este vânzarea participației României la dezvoltarea și exploatarea zăcământului Murzuk, cu rezerve de 2 miliarde de barili (Petrom are rezerve de circa un miliard de barili). Afacerea a început înainte de 1989, când Rompetrol și România erau o forță în industria petrolieră mondială. Deoarece au considerat că nu pot asigura 500 de milioane de dolari pentru dezvoltarea zăcământului, autoritățile române au decis, în 1993, să renunțe la participația Rompetrol, care a fost cedată, pentru circa 27 de milioane de dolari, la care se adăugau compensații de 85 de milioane de dolari (adică suma în dispută din dosar).

O afacere de sute de miliarde de dolari a fost aruncată de cabinetul Văcăroiu la coș cu o hotărâre de guvern cu numai 136 de cuvinte; de ce? Scuza cu asigurarea fondurilor nu mi se pare a sta în picioare, o afacere în petrol a găsit și va găsi oricând finanțare, indiferent de cine este implicat, de parteneri, de situația politică, economică sau de orice altceva; în același timp, cele 500 de milioane de dolari erau o sumă care trebuia asigurată într-o perioadă îndelungată de timp, nu odată.

Răspunde cineva pentru această decizie? Ce etichetă i se poate pune? Cel puțin unul dintre miniștrii care au semnat HG 157/1993 a fost chemat la Parchet, dar în calitate de martor. O fi de ajuns? Care este definiția pentru „subminarea economiei naționale“?

În 1994 Rompetrol, privatizată prin MEBO, construia, conform unei știri din presa vremii, 26 de sonde în Libia,
într-un contract cu valoare de 40 de milioane de dolari, exporta echipament petrolier în Rusia de 50 de milioane de dolari și prognoza vânzări de aproape 100 de milioane de dolari în anul următor. Capacitate de a continua contractul pare că ar fi avut; dar între timp se privatizase, prin MEBO. Paradoxal, Patriciu spunea că a preluat Rompetrol, în 1998, cu o cifră de afaceri de 6,6 milioane de dolari și cu pierderi de 1,5 milioane de dolari.

Vorbim astăzi despre dezindustrializare de parcă ar fi un soi de fenomen natural inevitabil, ca încălzirea globală. Ciudat, puțini par a se simți răspunzători pentru decizii de stat, luate de guverne și de autoritățile îndreptățite, pentru căpușarea companiilor și pentru aducerea lor în mod voit în faliment. Că pe urmă vin niște personaje și taie utilaje și le fac fier vechi, nici nu mai are prea mare importanță; rădăcina răului este în altă parte.

De aceea zic, dacă tot a început curățatul haznalei, să râcâim și ungherele: decizia politică, cumetriile, nășelile, imobilismul, prostia, răutatea, lăcomia. Câți slujbași la stat ar trebui să-i însoțească pe afaceriștii intrați în pușcării, slujbași la stat care au îngăduit, au văzut, au profitat dar nu au acționat? Motivul? Multe-multe miliarde de euro. Miliarde din devalizarea băncilor, din căpușarea combinatelor, din contrabanda cu produse petroliere, țigări și alcool, toate Jimboliile, Țigaretele și toate tunurile ultimilor 25 de ani. 

Ilustrez cu Hieronymus Bosch, „Magicianul și hoțul de buzunare“; la mijloc, între cei doi, e poporul, concentrat, desigur, în direcția greșită.