Dacă stai prea mult într-o companie vei ajunge să nu știi cum să pleci din acea companie, să îți fie teamă să pleci, vei ajunge un prizonier

Pentru generația X, adică cei născuți între 1961 și 1980 și care acum au ajuns la 43 – 62 de ani, obținerea unei slujbe bune (cum spuneau părinții), a unui post bun, a unui job bun după terminarea facultății era obiectivul suprem în materie de carieră. Mulți au început să lucreze din perioada comunistă, iar apoi s-a deschis noua lume, după căderea lui Ceaușescu. În primii ani a fost foarte greu pentru că întreprinderile comuniste se prăbușeau, se dădeau oameni afară, în piață apăruseră primii patroni, primii privatizați, cum li se spunea, dar lumea nu prea avea încredere în ei. Să fii inginer la IMGB era total diferit decât poziția de vânzător într-o gheretă, la patron.

Dragoș Pavăl, proprietarul grupului Dedeman, cea mai mare afacere facută în România după ’90, a spus acum câțiva ani, într-o gală la Business Magazin, că tatăl său fusese extrem de supărat în momentul în care a început afacerea: „Eu te-am trimis și te-am ținut în facultate ca tu sa devii vânzător?”. Pentru cei din generația X, odată ce prindeau un job bun, mai ales după apariția multinaționalelor, era un job pe viață, până la ieșirea la pensie. Asta dacă între timp nu ar fi plecat din țară. Multinaționalele au schimbat piața muncii la vârf, au creat piața de corporatiști, i-au scos pe mulți din fabrică, din birourile întreprinderilor comuniste și i-au adus în clădiri de birouri noi. Când ING a venit pentru prima dată în Romania, în 1995,  salariile oferite erau de 500 de dolari, de peste 3 ori față de cât plăteau băncile de stat, care erau singurele din piață la acea vreme. Așa că pentru un job la ING era „moarte de om”. Nimeni nu s-ar fi gândit să plece de acolo, odată ce intra în noua lume corporatistă.

Practic, generația X s-a căsătorit/măritat cu jobul. Tot ce conta erau targeturile, țintele de buget, țintele de vânzări, bonusurile, cursurile de training și team buildingurile unde puteai să te îmbeți pe banii multinaționalelor. Pe măsură ce din ce în ce mai multe multinaționale intrau pe piață și căutau oameni, a apărut și piața de recrutare, o piață nouă pentru mulți. Nici nu știai dacă să te duci la discuții, să accepți oferte salariale mai mari, poziții superioare într-o nouă companie. Dacă plecai erai văzut ca un trădator, nu te mai puteai întoarce niciodată. Nimeni din generația X nu știa cum e să schimbi companiile. Cei care au făcut acest pas au câștigat în timp, pentru că au căpătat curaj să schimbe companiile, să schimbe pozițiile, să accepte o nouă provocare, cum se spune în limbajul corporatist.

Astfel s-a creat o piață nouă, de schimbare a joburilor, de căutare a unor altor joburi, mai ales că pe piață apăreau companii noi, nu numai multinaționale, ci și companii românești, care voiau altceva decât fostele întreprinderi comuniste, care mai erau în picioare, dar și față de primele companii de după ‘90, cu patroni. După 1996 a venit generația millennials, adică cei născuți între 1981 și 1996, care acum au ajuns la 27-42 de ani. Această generație, după terminarea facultății, a prins boomul economic de după 2000, a prins perioada în care companiile căutau oameni și majorau salariile de la un trimestru la altul, dacă nu chiar de la o lună la alta. Corporatiștii, mai ales cei născuți după 1990, au început să se obișnuiască cu noua piață a muncii, au început să caute joburi, au început să caute salarii mai mari, nu mai aveau frica schimbării jobului. Companiile au început să se confrunte cu fluctuații mari de personal, cu o altă piață a muncii în care niciun millennial nu își pune problema să iasă la pensie din compania în care s-a angajat prima dată. Pe piață a apărut noțiunea de experiență la un job, experiență care durează 1 an, 2 ani, cel mult 3 ani.

Companiile, în special multinaționalele, care au sisteme de resurse umane bine puse la punct pot să facă față generației millennials și mai ales generației Y, care începe să intre pe piața muncii, adică cei născuți în perioada 1997-2012. Cei născuți în 1997 au acum 26 de ani și cred că au schimbat până acum trei joburi, după terminarea facultății.  Ei vin cu o altă filosofie, ei vor să muncească undeva care să aibă sens pentru ei, să schimbe lumea de la o formă capitalistă, unde baza este profitul, lăcomia, către o lume mai socialistă, în care profiturile și bonusurile să se împartă la mai mulți, unde există o armonie corporatistă, unde capitalismul cu față umană să ia locul capitalismului clasic.

Acum 10 zile am avut o întâlnire la Meet the CEO, formatul pus pe piață de Business Magazin acum un deceniu, în care discutam cu un executiv de top despre cariera lui profesională, cum a ajuns unde a ajuns. Invitatul a fost Kuldeep Kaushik, noul CEO al NN Asigurări, liderul pieței de asigurări de viață, cu afaceri de aproape 1 mld. de lei pe an. La un moment dat, l-am întrebat de ce a plecat de la grupul francez Axa, care i-a oferit o carieră internațională, care l-a scos în evidență, care i-a dat tot, la grupul olandez NN. El a spus că nu avea ce să reproșeze grupului Axa, dar și-a dat seama că dacă nu pleacă atunci când a primit oferta de la NN, nu va mai pleca niciodată, ar fi devenit un produs Axa, adică ar fi devenit un prizonier. Această afirmație, această constatare este valabilă pentru cei din generația X și pentru primii din generația millennials, care nu au avut curajul să plece într-o altă companie, la concurență, nu au avut curajul să își caute alte joburi, în alte domenii, nu au căutat provocări, le era bine unde erau. Mulți mai au puțin și ajung deja la pensie și nu mai au ce să schimbe în carieră. Dacă a fost bine sau nu pentru cariera lor profesională, fiecare își răspunde la această întrebare.   

Cristian Hostiuc

(cristian.hostiuc@zf.ro)