Dacă, de fapt, viața profesională nu ar trebui chiar atât de bine delimitată de cea personală?

În articolul de copertă al ediției curente vorbim despre Marea Extenuare (Marea Oboseală, Epuizare – The Great Exhaustion), un fenomen resimțit de angajați din toată lumea după toate evenimentele neprevăzute ale ultimilor ani. Pare că haosul pe care îl resimțim este obositor și este cauzat, de multe ori, de lipsa unor limite: lipsa limitării spațiu de muncă/spațiu de odihnă, lipsa unui program fix, lipsa delimitării între viața personală și viața profesională. Dar dacă felul în care toate aceste limite au fost trasate erau, de fapt, inadecvate pentru munca secolului pe care îl trăim?

În urmă cu 100 de ani, lucrurile erau clare: dacă eu lucram în spatele liniei de asamblare, managerul meu vedea că lucrez dacă eram acolo. Deoarece cantitatea de timp petrecută la lucru determina cât de productiv eram, productivitatea putea fi măsurată în numărul de ore muncite. În timp ce acest principiu funcționa bine acum un secol, aplicarea lui la munca noastră astăzi ne limitează enorm. Chiar și mai mult atunci când lucrăm de la distanță. Este statul în spatele unui birou cea mai productivă modalitate de a ne face treaba? Odată cu tranziția la lucrul de acasă, unele companii au instalat software-uri pentru a-și monitoriza angajații pe baza „măsurării productivității”. Pentru a face acest lucru, au transpus direct principiul moștenit într-o versiune modernă prin a monitoriza dacă oamenii stăteau în spatele laptopului și lucrau – știu cazuri de angajați care mișcau mouse-ul calculatorului din când în când doar ca să lase impresia că lucrează. În timp ce aceste măsuri se dovedesc ineficiente în ce privește productivitatea, au un efect asupra relației dintre angajați și șefii lor. Angajatul simte că este verificat, că șeful lui nu are încredere în toată implicarea lui, în cazul în care aceasta există; iar dacă nu există, aceasta nu este clar o modalitate de a o stimula. Pe de altă parte, dacă managerii simt nevoia să implementeze astfel de măsuri, poate au angajat persoanele nepotrivite – trebuie să găsească noi modalități de recrutare.

Pentru a face ca oamenii să lucreze bine împreună într-o fabrică, toată lumea trebuia să lucreze în același fel și această evaluare se făcea pe baza muncii lor, nu pe baza a cine erau. Prin urmare, separarea vieții profesionale și a celei personale le-a permis sutelor de oameni dintr-o fabrică să lucreze bine împreună – în trecut. În prezent, separarea celor două ne limitează fiindcă, în cazul celor mai multe activități din corporații,  munca înseamnă creativitate, activitățile repetitive pot fi preluate și vor fi preluate din ce în ce mai mult de tehnologie. A fi creativ înseamnă să împărtășești idei, iar ideile sunt mult mai personale decât munca operațională. Ideile sunt conectate de felul în care gândește sau chiar și de personalitatea unei persoane. Poate criza pe care o traversăm acum este o consecință a unei delimitări prea mari între cine suntem la birou, fie el fizic sau nu, și cine suntem acasă. Poate pentru a construi încredere și un spațiu în care să împărtășim idei este nevoie de o cunoaștere un pic mai profundă a celor cu care lucrăm. Nu spun că viața profesională și personală ar trebui să fie una și aceeași, cred că este important să existe o separare între cele două, dar să ne cunoaștem unii pe alții la un nivel personal ar putea duce la un spațiu în care sensul acesta – pe care îl caută deopotrivă managerii, cât și angajații de la firul ierbii –, ar putea fi găsit. Este clar că productivitatea nu mai poate fi măsurată în ore. Dar felul în care ideile, soluțiile și rezultatele bune ale unei organizații se nasc depinde acum în mare măsură de felul în care această limită este gestionată într-o organizație, atât de către angajatori, cât și de angajați.  

Ioana Matei este editor Business Magazin