Cum trecem mai repede de la piept de pui la grătar cu cartofi prăjiți și salată la somon și fructe de mare cu sos de șampanie?

Nu știam ce înseamnă somon, fructe de mare, carpaccio sau burrata.
Nu știam pentru că nu aveam de unde să știm, pentru că nu eram umblați în afară.
Comunismul nu i-a lăsat pe oameni să plece peste graniță de teamă că ar fi intrat în contact cu lumea occidentală, care evoluase mai mult. Acum suntem liberi și 3,5 milioane de români trăiesc și lucrează în afară. Niciun război nu a dus la această migrație externă.
De multe ori noi, cei care am rămas în țară, vedem aceste plecări ca pe un lucru rău, pentru că România se depopulează, comune și sate întregi rămân fără oameni, iar economia rămâne fără forță de muncă, aproape cea mai bună.
În țară companiile au rămas să se descurce fie cu tinerii care se plimbă dintr-un job în altul, să experimenteze, fie trag de oamenii care sunt aproape de pensie să mai rămână să mai lucreze pentru că nu au cu cine să îi înlocuiască.
După 20 de ani, după 10 sau după 5 ani, o parte din cei plecați în afară au ajuns pe poziții executive în multinaționale. De aici au început să cutreiere lumea ca expați, azi la Londra, peste un an la Geneva, apoi în Dubai.
Business MAGAZIN își propune ca pe parcursul următoarelor luni și ani să-i scoată în față pe românii care au ajuns să lucreze în corporațiile externe sau pe cei care și-au făcut un business în afară. Cu ajutorul lor, dar și cu ajutorul „căpșunarilor”, România se internaționalizează în fiecare zi, o parte din experiența lor, o parte din ceea ce au învățat ei în afară, ajunge în România prin diverse forme.
Pe lângă faptul că avem nevoie de banii lor pentru a acoperi ceea ce noi consumăm din import, avem nevoie și de knowledge-ul lor, pentru care nu plătim nimic.
Poate că o parte dintre ei se vor întoarce în România peste ani, și atunci businessul românesc va mai pune o cărămidă.
După căderea comunismului, polonezii, ungurii, cehii și-au deschis granițele și piețele pentru a-și lăsa cetățenii să plece în afară, să vadă cum e, iar pe de altă parte să intre multinaționalele care au venit cu experiență, cu knowledge, cu acces la piețele externe, cu finanțare, cu salarii mai mari.
În timp ce ungurii își trimiteau o generație de tineri în afară pentru a se școli, noi încă trăiam din sloganul „Nu ne vindem țara” și „Voi nu ați fost aici să mâncați salam cu soia”.
După 2000, lucrurile au început să se schimbe, iar apropierea de NATO și Uniunea Europeană ne-a adus în postura de a începe să învățăm ce înseamnă internaționalizarea Românei.
Primul deceniu după ’90 se vede acum în business. România nu are nicio companie în top 10 regional, prima fiind Dacia, pe locul 14. Companiile poloneze, cehe, ungare sunt peste tot în această zonă pentru că au avut de la cine să învețe ce înseamnă ieșirea din propriile granițe.
Noi nu avem nicio companie regională, nici de stat, nici privată, care să fie prezentă în toate țările din Europa Centrală și de Est, o piață de peste 100 de milioane de locuitori.
Nu suntem prezenți și pentru că nu am avut cu cine, nu am avut români care să fi lucrat în afară și care să știe ce înseamnă lumea multinaționalelor.
Ca să discuți cu bancherii de la Londra trebuie să știi și să fii din lumea lor. Nu poți să le ceri lor să învețe cum este lumea din Vaslui sau Teleorman. Milioanele de dolari se obțin atunci când pe masă sunt fructe de mare, somon sau carpaccio. Pentru că și costă mai mult.
Micii sunt ieftini, sunt buni, dar arată că nu poți să faci business mare acolo.
Pentru ca firmele românești să crească mai repede decât o fac acum, trebuie să aibă și oameni mai buni. Pe piața locală găsești oameni buni, dar fără ca aceștia să fie internaționali nu poți să vezi dincolo de propriul gard. Când lucrezi cu cifre mari, și piețele sunt mai mari.
România are nevoie mai întâi ca românii care lucrează în afară să învețe, să ocupe poziții și funcții în companiile globale, pentru ca apoi o parte din această experiență să fie transferată în România. Avem nevoie de experiențe externe, avem nevoie de rigoare, avem nevoie să știm care este limbajul businessului mare, avem nevoie de contacte externe, avem nevoie de acces la finanțarea externă, dacă vrem ca firmele românești să devină campioane, măcar regionale.
Degeaba avem resurse interne dacă nu știm ce să facem cu ele, dacă nu sunt oameni care să mai fi lucrat în afară cu aceste resurse. Privirea noastră este internă, este limitată, iar orice strategie se oprește la primul județ întâlnit în cale. Pentru că nu am avut ocazia să lucrăm cu cifre mari, noi nu gândim în țări, nu gândim în regiuni, nu realizăm produse și servicii pentru lumea globală.
Poate cu ajutorul acestor generații care au plecat să lucreze în afară, care acumulează în fiecare zi experiență, la un moment dar businessul românesc le va folosi experiența.
Ca să trecem de la piept de pui la grătar – o formă primitivă de mâncare, fără prea multă valoare adăugată – la fructe de mare și somon, ne trebuie ceva timp, o deschidere externă mare și o înțelegere a faptului că există și lucruri bune în aceste plecări externe ale românilor.