Cum și-a tăiat Erdogan singur craca de sub picioare distrugând agricultura

La cafeneaua din Yeniceabat, liniștea este sâcâitoare. Tăcut este și Hasan Gormez, care își soarbe încet ceaiul negru tradițional turcesc. Yeniceabat este un cătun aflat la aproximativ două ore de mers cu mașina la sud de Istanbul. „Pe vremuri, cafeneaua satului era plină de fermieri veseli. Se glumea, era forfotă“, povestește Gormez, în vârstă de 48 de ani. El lucrează 30 de acri de teren pe care i-a moștenit de la familia sa. „Toți cei de aici sunt supărați din cauza economiei, iar copiii noștri sunt plecați.“

Președintele „Noii Turcii“, Recep Tayyip Erdogan, lăuda în gura mare înaintea alegerilor locale din 31 martie o națiune mândră de forța sa economică, deși o recesiune a oprit expansiunea care a ținut aproape neîntrerupt de la sfârșitul anului 2009. Cu toate acestea, prin reorientarea dezvoltării spre cheltuielile de consum și spre proiectele de infrastructură urbană, Erdogan a accelerat unul dintre cele mai mari transferuri de populație din istoria turcă modernă, dezrădăcinând 2 milioane de oameni din lumea agrară pentru a-i arunca pe piața muncii din orașele mari.

Ponderea forței de muncă angajate în agricultură a scăzut aproape la jumătate, la 15%, în timpul celor 16 ani de la venirea la putere a lui Erdogan, în timp ce o suprafață de teren arabil de dimensiunea Olandei a fost scoasă din folosința agricolă. Pe măsură ce satele se golesc, auto-suficiența alimentară a Turciei dispare: cea mai recentă citire a indicelui de securitate alimentară al The Economist Intelligence Unit plasează această țară pe locul 48 din 113, sub Arabia Saudită, Qatar și alte state unde relieful dominant este deșertul.

Erdogan și-a început cariera de politician în anii 1990 ca primar al celui mai mare centru comercial al Turciei, Istanbul, și și-a construit baza de electorat din clasa muncitoare a uriașului oraș prin dezvoltarea infrastructurii și extinderea sprijinului social. Cu toate acestea, chiar și centrele urbane ale Turciei au devenit terenuri de luptă pentru alegerile locale de pe 31 martie, primul test la urne pentru președinte de când și-a acordat anul trecut puteri executive mult mai extinse. În Istanbul, Ankara și alte orașe mari, Erdogan a piedut lupta. Scăderea economică, dispariția locurilor de muncă și scumpirea alimentelor au fost fatale partidului celui mai puternic lider din istoria modernă a Turciei.

Abandonarea agriculturii îl bântuie acum pe Erdogan. Partidul Justiție și Dezvoltare (AKP), formațiunea politică a președintelui, a pierdut capitala Ankara, un bastion de un sfert de secol al AKP.

Erdogan continuă să aibă o influență imensă în mediul rural, unde oamenii i-au îmbrățișat încercările de desprindere de istoria recentă mai seculară a Turciei și de a readuce țara la o formă de guvernare centrată pe islam. Însă vânturile politice încep să bată și împotriva președintelui. Cândva o putere agricolă, Turcia a devenit de-a lungul anilor dependentă de importuri de produse alimentare mai ieftine, făcând agricultura o afacere mai puțin rentabilă și aducând-o în situația de a îngroșa rândurile exilaților de la sate. Acest lucru nu părea să conteze prea mult, până când prăbușirea lirei din vara anului trecut a făcut prețurile alimentelor importate să explodeze, împingând inflația alimentară la cel mai rapid ritm din ultimul sfert de secol. „Guvernul a lăsat sectorul agricol în voia sorții“, spune Nuri Karaca, un fermier de 71 de ani din Bursa. Bătrânul este și șeful unei asociații locale de producători de carne. „Le pasă mai mult de baza de alegători din cartierele marilor orașe decât turcii din regiunile agricole.“

Fermier și până acum alegător loial al AKP, Erdinc Sari, în vârstă de 46 de ani, spune că a venit timpul pentru o schimbare. Anul acesta a susținut un candidat al principalului partid de opoziție din Bursa, o fostă capitală otomană și al patrulea oraș al Turciei ca mărime. În parte datorită importurilor, prețul furajelor pentru animale s-a dublat în ultimii trei ani. Guvernul acordă un sprijin anual de 1.500 de lire (274 dolari), care nu acoperă nici 10% din suma pe care Sari o cheltuiește numai pe îngrășăminte. „Am doi copii – o fată și un băiat“, spune el. „Nu vreau ca ei să devină fermieri, ca tatăl lor.“ AKP a câștigat totuși alegerile în Bursa, dar la limită.

Răspunsul lui Erdogan legat de creșterea prețurilor a fost descurajarea pieței libere și orientarea către statul intervenționist. Poliția municipală a efectuat raiduri de percheziție la depozitele și la comercianții cu amănuntul, învinuindu-i pe speculanți de explozia prețurilor, în timp ce municipalitățile au creat standuri de vânzare a unor alimente sub prețul pieței, subvenționate de stat – o concurență directă pentru comercianții cu amănuntul care au nevoie de profit pentru a supraviețui. Aprozarele cu preț redus au devenit o linie a frontului în lupta electorală deschisă de AKP.

Acțiunile poliției au fost suficiente pentru a încetini ritmul ascendent al prețurilor în luna februarie. Dar chiar și după decelerarea la o rată anuală de 29,3% în februarie, de la 31% în ianuarie, inflația alimentelor se menține la mai mult de două ori față de prognoza băncii centrale pentru sfârșitul anului. Intervențiile guvernamentale directe, cum ar fi amenințarea și urmărirea penală a băncilor sau a comercianților cu amănuntul care majorează prețurile, „intră în conflict cu însăși noțiunea de economie de piață“, spune Cristian Maggio, șeful departamentului de cercetare a pieței emergente al TD Securities din Londra.

Efectele prăbușirii rapide a lirei din luna august a anului trecut continuă să ricoșeze între bănci și producători. Întreprinderile care s-au încărcat de datorii în monedă străină, mai ales dolari, au dificultăți în a-și onora obligațiile de plată de când forța lirei slăbește. Susținute prin împrumuturi, unele companii vor fi forțate să se restructureze sau să dea faliment. Producția industrială scade precipitat din septembrie, diminuându-se în medie cu aproape 7% în fiecare lună.

Guvernul a încercat, de asemenea, să sprijine lira prin presiuni asupra băncilor în sensul ca acestea să nu permită administratorilor de fonduri străine să vândă moneda turcească. Cu numai câteva zile înainte de alegeri, Erdogan a avertizat băncile că vor fi pedepsite pentru că alimentează creșterea cererii de valută.

Cererea de credite din partea consumatorilor seacă, iar oamenii își dau lirele pe siguranța dolarilor, pe care-i adună și îi păstrează sub saltea pe măsură ce norii se adună în economie. Între timp, locurile de muncă din servicii și construcții care au transformat milioane de săteni în locuitori ai orașelor dispar rapid. Șomajul crește de opt luni; este acum 13,5%, cel mai înalt nivel din 2009 încoace.

De când și-a pierdut locul de muncă acum șase luni, Muharrem Cinar, de 51 de ani, merge în fiecare săptămână la agenția locală de ocupare a forței de muncă din Ankara. Dezamăgit de fiecare dată, a fost forțat să se împrumute foarte mult de la prieteni și familie pentru a plăti pentru educația copiilor săi. „Nu am fost niciodată șomer atât de mult timp“, spune el. „Azi nici măcar nu mai am bani să cumpăr pâine.“ Însă cei mai tineri dintre turci simt cel mai greu dificultățile de pe piața muncii. Un sfert dintre persoanele cu vârste între 15 și 24 de ani au nevoie de locuri de muncă. Rabia Akman, de 24 de ani, asistentă medicală cu o experiență de patru ani, este, de asemenea, șomeră de șase luni. „Nu vreau să zic că nu am speranțe pentru viitor“, spune ea. „Dar sunt speriată.“

La Istanbul, cel mai populat oraș al Turciei, cu peste 14 milioane de locuitori, în fiecare dimineață femei și bărbați se așază la cozi în fața corturilor albe – instalate de guvernul local – cu mult înainte să vină camioanele cu marfă, scrie The Atlantic. Unul este montat chiar în Piața Taksim din centrul orașului, un reper al mișcărilor sociale din Turcia, al protestelor și manifestărilor de bucurie deopotrivă. Oamenii pot cumpăra de acolo roșii, ardei și alte legume în cantități limitate. Erdogan a acuzat lanțurile de supermarketuri de speculă „trădătoare“. Acestea au răspuns vânzând unele produse în pierdere sau chiar scoțând de pe rafturi unele legume prea scumpe, cum ar fi vinetele și ardeii, pentru a nu stârni furia publicului sau a partidului. Unele magazine au introdus limite în ceea ce privește cantitatea de alimente pe care o persoană o poate cumpăra.

Pe lângă prăbușirea lirei, o cauză a scumpirii alimentelor este distrugerea recoltei de o serie de furtuni care au lovit regiunile agricole în ianuarie.

„Suntem striviți de prețurile mâncării. Însă președintele nostru ne ia apărarea”, spune mândră Bahariye Bulut, încovoiată de povara cartofilor cumpărați de la cortul alb din Taksim, pe care scrie „Luptă totală contra inflației”. Bătrâna de 63 de ani se bazează pe pensia soțului ei pentru întreținerea gospodăriei. Spune că aceste corturi sunt răspunsul la rugăciunile ei. Pentru Lutfu Guler, funcționar public ieșit la pensie în vârstă de 75 de ani, cozile pentru mâncare sunt o încercare de a-i cumpăra pe oameni. Mai exact voturile lor. „Priviți în jur. Toată lumea este nefericită. Aceste cozi sunt o rușine. Am distrus totul, dar nimeni nu-și asumă responsabilitatea. Cine a mai auzit înainte de terorism alimentar?”

La doar două străzi distanță, Faruk se plânge că afacerile aprozarului său s-au înjumătățit de când guvernul vinde mâncare sub prețul pieței. „Guvernul îi atacă pe comercianți și pe fermieri, dar dacă eu dau faliment, încă o familie va face foamea”, spune Faruk.

Sunt zeci de aprozare cu prețuri scăzute artificial în Istanbul. Însă a îndestula în timpul unei crize populația unei întregi țări este greu pentru orice partid. AKP a pierdut la limită Istanbulul, însă rezultatele alegerilor sunt umbrite de controverse.