Cum să trăiești la Dolce Vita când economia se descompune încet

În noiembrie 2011, toată lumea credea că Silvio Berlusconi va capitula. Cifrele arătau că Italia avea probleme existențiale. Economia – care ducea în spate una dintre cele mai mari datorii din lume – amenința să se prăbușească și să distrugă restul zonei euro, scrie Bloomberg. Investitorii continuau să solicite randamente mai mari pentru achiziționarea obligațiunilor guvernului de la Roma. Apoi au încercat să speculeze faptul că țara nu se va mai putea finanța singură de pe piețe și că va trebui să ceară ajutor internațional. Liderii Germaniei și Franței, precum și șeful Fondului Monetar Internațional au încercat să-l convingă pe premierul italian să ceară un bailout extern și să se angajeze la reforme drastice.
Însă Berlusconi s-a afișat în fața camerelor de filmat, indiferent la situația de urgență. „Nu are sens ca piețele să atace obligațiunile suverane ale Italiei“, a spus el unui public de italieni neîncrezători. „Restaurantele sunt pline, cu greu se mai pot rezerva bilete pentru avioane, destinațiile de vacanță sunt rezervate complet în perioada vacanțelor. Nu cred că cineva ar putea crede, dacă locuiește în Italia, că Italia trece prin ceva ce ar semăna cu o criză profundă.” Piețele nu au reacționat bine. Randamentele obligațiunilor italiene au sărit în sus și, în mai puțin de două săptămâni, premierul cu patru mandate a fost înlocuit de tehnocratul Mario Monti. Cu toate acestea, Berlusconi s-ar putea să fi știut el ceva. După aproape un deceniu, Italia rămâne o țară bogată, cu un nivel ridicat de trai. Aceasta nu se datorează doar soarelui, vastei moșteniri culturale și tradiției culinare, care atrag nenumărați turiști. Majoritatea italienilor au propria locuință – aproape 3 din 4 case sunt ocupate de proprietarii lor – iar cuplurile mai rar trebuie să le împartă cu mai mult de un copil. Într-adevăr, Italia are una dintre cele mai scăzute rate ale fertilității din lume, de 1,32 copii pentru o femeie în 2017 – ceea ce înseamnă că gospodăriile au un venit disponibil mai mare. Italienii dețin mașini – doi din trei au una, iar unu din 6 mai mult de una – și merg în vacanță cel puțin o dată pe an. Aceștia își pot permite abonamente la sala de fitness pentru a rămâne în formă și meditatori privați pentru a se asigura că copiii lor nu vor da greș la școală. Italienii sunt una din națiunile cu cele mai multe smartphone-uri din lume. În cele din urmă, dacă e să dăm crezare statisticilor, italienii cheltuiesc și sume fabuloase pe droguri și jocuri de noroc.
În același timp, economia are anemie cronică, țara fiind blocată într-o paralizie politică aproape constantă. Și-a recuperat terenul pierdut în timpul marii crize financiare, dar venitul per capita a scăzut constant în raport cu alte state europene. În ciuda episodului Berlusconi, Italia nu a fost nevoită să recurgă la un bailout, spre deosebire de Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania și Cipru.
Italia a reușit cumva să împletească la dolce vita cu declinul. Acestea coexistă. Sociologul Luca Ricolfi are o teorie: Italia se transformă într-un gen cu totul nou de societate dezvoltată, una care a încetat să mai producă avuție nouă, dar care trăiește din prosperitatea acumulată a generațiilor anterioare. Italia, scrie el într-o carte publicată recent, a devenit „o societate opulentă în care economia nu mai crește, iar cetățenii care au acces la surplus fără să muncească sunt mai numeroși decât cei care lucrează”.
Titlul cărții, apărută în 2019, este „La Societá signorile di massa” sau „Societatea masei seniorilor”. Traducerea literală nu surprinde sensul medieval sau renascentist al cuvântului „signore” – un nobil, un lord sau un membru al aristocrației care trăiește din moștenire și privilegiu. Societatea pe care o descrie Ricolfi este cea în care majoritatea oamenilor trăiesc din surplusul produs de înaintașii lor și din munca unei clase de migranți neplătite și defavorizate. El nu vorbește despre cei superbogați și despre iahturile lor, avioanele private și conacele întinse, ci doar de casă, una sau mai multe mașini, vacanțe și distracție nesfârșită, pe care oamenii din societățile occidentale au ajuns să le ia ca pe ceva dat.
Cum poate o țară aflată constant  în pragul colapsului economic și politic să susțină acest nivel de prosperitate de zi cu zi? Mai bine spus: bogăția acumulată de-a lungul istoriei lungi a Italiei și, în special, în anii de boom care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial. Tradiția locuințelor proprietate personală este doar o parte din ea. Italienii mai în vârstă beneficiază de pensii generoase, atât de mult încât veniturile grupului lor de vârstă – spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în alte țări dezvoltate – nu s-au diminuat din cauza inactivității economice, ci sunt în linie cu cele ale restului populației.
Italienii, și băncile în care își păstrează salariile și economiile, sunt, de asemenea, cumpărători entuziaști de datorie italiană – care contribuie la creșterea valorii proprietății, a pensiilor și a celorlalte active financiare ale țării. Aceasta, la rândul ei, contribuie la extinderea avuției private și, în timp ce veniturile nu au crescut, o gospodărie italiană are, în medie, active în valoare de aproape șase ori venitul disponibil, potrivit Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică. (Olanda, Belgia, Suedia și Danemarca au raporturi mai mari; Franța este aproape de Italia, iar Germania și Marea Britanie sunt puțin sub nivelul de cinci ori venitul disponibile.)
Acest lucru a condus la un fenomen tulburător. O treime din italienii cu vârsta de muncă nu au un loc de muncă și nici nu caută unul – adică 13 milioane de persoane sunt inactive pe piața muncii, pe lângă cele 16 milioane de pensionari. La 24,8%, Italia are cel mai mare număr din Uniunea Europeană al NEET-ilor – un acronim care înseamnă persoană care „nu este în faza de educare, angajat sau în pregătire” – adică tinerii care nu sunt la școală, nu lucrează și nu sunt ucenici. Participarea la muncă a femeilor italiene este cea mai scăzută din UE.
În timp ce unii nu pot găsi altă cale în afară de cea a șomajului, pentru mulți este o problemă de comoditate, potrivit lui Ricolfi. Cel mai adesea, pentru tineri pur și simplu nu merită să muncească. Într-adevăr, beneficiile financiare pe care un angajat italian le poate aștepta de la o diplomă universitară sunt jumătate din ceea ce ar găsi în alte țări dezvoltate. Adesea are mai mult sens pentru tineri să trăiască din salariile (sau pensiile) părinților și să se bucure de viața bună decât să lupte pentru a găsi un loc de muncă care să nu-i ofere mult, nici ca bani și nici ca speranțe de avansare socială și economică.
Când Ricolfi privește Italia de astăzi, vede asemănări izbitoare cu Evul Mediu stratificat, când o mică minoritate de aristocrați trăia din averile moștenite, în timp ce majoritatea se chinuia pentru un câștig mic, iar mobilitatea socială era inexistentă. „Este important să reamintim scrie el, că, pe lângă consumul evident care nu este susținut de nicio muncă, societățile gentrifiate sunt caracterizate de imobilitate”. Dar acum acea clasă de aristocrați este formată din peste 30 de milioane de persoane.
Bogăția națională distribuită acum la scară largă a fost acumulată în mare măsură în primele decenii de după cel de-al Doilea Război Mondial, perioada așa-numitului miracol economic, când Italia a evoluat cu un salt uriaș dintr-o societate agrară înapoiată într-o țară industrializată. În anii 1950 și 1960, economia Italiei a crescut cu 5% sau mai mult pe an, o rată comparabilă cu cea a Germaniei și Japoniei. Produsul Intern Brut pe cap de locuitor a urcat de la mai puțin de două ori media mondială în 1960 la mai mult de patru ori media în 2008.
Acest boom a încetinit semnificativ în anii ’70, dar mulți italieni, prin pensii și locuri de muncă garantate de stat, îi culeg în continuare beneficiile. „Toată lumea aspiră să fie în clasa de mijloc”, spune Rosamaria Bitetti, economist și politolog la universitatea LUISS din Roma. „În Italia, clasa de mijloc nu s-a extins din cauza creșterii organice, ci deoarece ajutoarele sociale, pensiile și salariile au crescut mai rapid decât ar permite în mod normal economia.”
Un alt motiv pentru care viața poate fi pentru mulți bună în Italia se datorează faptului că este iadul pe pământ pentru o minoritate de lucrători sezonieri, pentru munci ocazionale și neînregistrați, precum și pentru ajutoarele din gospodărie, prostituate și soldații crimei organizate. Ricolfi estimează că aproximativ 3,5 milioane de oameni, majoritatea imigranți, trăiesc la marginea societății, lucrează în economia subterană. Marele sector informal al Italiei, cu o valoare estimată de 211 miliarde de euro în 2017, sau 12,1% din PIB, îi ajută pe italienii înstăriți prin ținerea în anumite limite a prețurile serviciilor, de la renovările de locuințe și până la îngrijitorii persoanelor în vârstă.
Astfel, Berlusconi a avut dreptate, parțial. Nu există nicio amenințare imediată pentru stilul de viață italian. Însă matematica va crea un șoc în cele din urmă: avuția acumulată în Italia începe să se epuizeze, iar presiunile demografice (acel nivel scăzut al nașterilor) încep să crească. Există deja un raport de aproape două persoane peste 65 de ani pentru fiecare italian sub 15 ani, iar raportul de dependență – proporția persoanelor în vârstă față de cele cu vârstă de muncă, un factor în menținerea bazei fiscale din care sunt finanțate prestațiile sociale – este de 36%, al doilea cel mai mare din lume, potrivit Băncii Mondiale.
Cu acest context demografic, Italia acumulează cu greu avuție proaspătă. Țara are o economie stagnantă, șomaj cronic, o productivitate scăzută și o birocrație ineficientă. Sistemul său de pensii este al doilea cel mai scump din lumea dezvoltată, în urma Greciei. Împreună cu una dintre cele mai îmbătrânite populații din lume și cu o rată scăzută a ocupării forței de muncă, aceasta înseamnă că o clasă în scădere de salariați va trebui să sprijine din ce în ce mai mulți pensionari – care nu vor putea apoi să-i susțină pe toți cei care sunt dependenți de ei. „Suntem suficient de prosperi pentru a permite multora să uite de muncă, dar nu suntem suficient de productivi pentru a ne permite prosperitatea actuală pe termen lung”, scrie Ricolfi. „De jumătate de secol ne întindem mai mult decât ne este plapuma.”
Italia se află pe locul 30 în Indexul competitivității globale din 2019 realizat de Forumul Economic Mondial. Sarcina datoriei n-a făcut decât să crească de la criză, iar guvern după guvern continuă să repete aceleași promisiuni goale – se angajează să reducă datoria, poate nu în acest an, dar cu siguranță în următorul. Între timp, problemele țării – majoritatea structurale, cele mai multe cunoscute și cu soluții acceptate pe scară largă, cel puțin în rândul experților, dar pe care niciun guvern nu a avut curajul să le pună în aplicare – continuă.
Cu toate acestea, nu este clar dacă Italia este un semn prevestitor de rău pentru alte țări bogate care se chinuie să crească pe fondul forței de muncă în scădere, al îmbătrânirii populației și al productivității slabe.
Grecia, deși o țară mai săracă, se confruntă cu aceleași probleme. Franța, Belgia și Finlanda se aseamănă puternic cu Italia în ceea ce privește încetinirea creșterii, dar economiile și societățile lor rămân mai dinamice, iar populațiile lor continuă să crească.
Nu toată lumea este de acord că Italia este un indicator al evoluției altor economii bogate. Pentru Paolo Guerrieri, profesor de economie la universitatea La Sapienza din Roma, Italia a fost întotdeauna și va rămâne o țară înapoiată. „Unele părți ale Italiei sunt o economie capitalistă matură, dar prosperitatea nu este cu adevărat răspândită și o mare parte a țării a început să rămână în urmă acum 20 de ani”, spune el. „Ardem de prea mult timp avuția dobândită.”