Cum s-a făcut de-a pierdut România un București

Am risipit câteva ore bune făcând niște calcule și, în buna tradiție românească, am obținut rezultate contradictorii. În spiritul ultimelor dispute care animă societatea românească, exploatarea de la Roșia Montană, problemele ecologice și cele sociale ale zonei, mă interesa cam câte hectare de teren a pierdut țărișoara cea frumoasă în general, acoperite de halde de steril și deșeuri miniere, de ape uzate și alte asemenea rămășițe industriale.

Pe site‑ul Ministerului Economiei există două documente, cu inventarele iazurilor de decantare, în număr de 53, acoperind 1.056,68 hectare de teren. Documentul mai contabilizează cinci evenimente cu impact sever asupra mediului și 24 de iazuri care se află la o distanță mai mică de un kilometru de un sit Natura 2000, rețeaua europeană de zone naturale protejate.

Tot aici găsim și inventarul haldelor de deșeuri miniere aparținând minelor ce și-au sistat activitatea: sunt 627 de halde, pe mai mult de 3.400 de hectare de teren (nu există un total, iar adunările le-am făcut ceva mai în grabă, cu rotunjiri, sunt totuși peste 600…). Cu totul vreo 4.500 de hectare de teren.

O informare a fostului ministru al mediului Laszlo Borbely vorbește de 250 de halde de steril, 270 de iazuri de decantare sau bataluri și peste 400 de depozite industriale în aer liber, amplasamente care au nevoie de ecologizare urgentă. Nu sunt precizate suprafețe.

Informațiile cele mai complete le-am descoperit pe site‑ul unui institut de cercetare; documentul este nedatat, dar pare a fi destul de recent. Acolo se vorbește de 799 de halde de steril brut rezultat din industria minieră, pe 6.900 de hectare, de 109 iazuri de decantare rezultate din prelucrarea zăcămintelor feroase și neferoase, pe 2.140 ha, de 63 de halde de zgură și cenușă de la termocentrale, pe 2.638 de hectare, și 133 de halde aferente metalurgiei, pe 750 de hectare.

Alte 10.300 hectare sunt ocupate de 687 de depozite pentru deșeuri industriale în funcțiune, iar termocentralele mai adaugă 3.035 hectare de depozite de zgură (altele decât cele citate deja). Cu totul 25.763 de hectare de teren, adică o suprafață ce depășește suprafața municipiului București, de 228 de kilometri pătrați, și se apropie de cei 285 de kilometri pătrați ai zonei urbane a Capitalei. Și mai reprezintă 25.000 de terenuri de fotbal.

Să mai luăm în calcul și cei circa trei milioane de români care au plecat din țară după revoluție; aici avem un calcul simplu, dar uluitor în simplitatea lui: în cei 24 de ani scurși de la Revoluție, câte un român a părăsit România la fiecare patru minute.

Sigur că alăturarea terenurilor și a oamenilor plecați este cumva nedreaptă, industria a mers, cu bune și rele, cu precădere în comunism, în timp ce migrația este apanajul perioadei capitaliste. Dar din punctul de vedere al societății comunismul și capitalismul au o relevanță ceva mai redusă; ideea este că așa ceva s-a produs, că nu prea știm să gospodărim astfel de probleme și că nici nu avem puterea de a le împiedica. Iar șefilor acestei nații nu le-a păsat.

Și nici nației în sine, dacă e să fim sinceri. Dar nu pot să nu mă întreb care ar fi fost impactul nu atât al terenurilor pierdute, deși 25.000 de hectare sunt o moșie frumoasă, care ar putea hrăni o sumedenie de oameni, ci mai ales al celor trei milioane de oameni, cei mai mulți buni de muncă, puternici și calificați, asupra economiei și societății, dacă ar fi avut locuri de muncă și posibilități de dezvoltare. În mod cert ar fi depășit cele 3-7 miliarde de euro trimise acasă de înstrăinați.

Imaginea este un turn Babel, orașul pierdut pictat în 1595 de Lucas van Valkenborch, un pictor renascentist flamand; este, mi se pare mie, cea mai frumoasă dintre cele trei variante de turn Babel pe care le-a pictat maestrul.