Cum Putin și Xi au expus Marea Iluzie a Capitalismului

După Marea Criză a fost clar că progresul, globalizarea și capitalismul ca model economic i-au lăsat în urmă pe cei slabi sau mai puțin adaptați. Valurile de nemulțumire și indignare au adus la putere populiști chiar în cea mai înaltă funcție din SUA. Reducerea inegalităților a urcat pe primul loc printre prioritățile politicienilor, dar și a liderilor capitaliști – executivii celor mai puternice și cunoscute corporații americane. Ei au avertizat că dacă nu ține pasul cu vremurile, cu realitatea socială, dacă nu se schimbă, capitalismul de tip occidental va muri. Soluția găsită de ei a fost „stakeholder capitalism”, un sistem în care corporația servește interesele tuturor părților implicate sau vizate de afacere. Lucrurile acestea se întâmplau în urmă cu doar câțiva ani.

Între timp a venit pandemia, o criză economică cum n-a mai fost alta, protecționism, iar acum războiul din Ucraina. Nimeni nu mai vorbește de „stakeholder capitalism”, de reinventarea capitalismului. Acum se pune problema sfârșitului unei ere, cea a globalizării postbelice hrănite de liberalismul economic, cea în care sărăcia la nivel mondial a scăzut mai mult decât oricând în istoria umanității. Polii de putere economică și geopolitică se rearanjează. Despre acest lucru scriu John Micklethwait și Adrian Wooldridge, comentatori la Bloomberg. O carte publicată în 1919 despre „Consecințele economice ale păcii” nu este locul de plecare evident pentru înțelegerea consecințelor economice ale războiului din Ucraina. Acolo poate fi găsită faimoasa descriere făcută de John Maynard Keynes vieții de huzur a londonezului din clasa mijlocie-superioară în 1913 – chiar înainte ca Marele Război să schimbe totul.

În 1913 locuitorul Londrei putea să comande prin telefon, sorbindu-și ceaiul de dimineață în pat, diferitele produse de pe întregul pământ, în cantitatea pe care o consideră potrivită și să se aștepte în mod rezonabil ca livrarea lor să fie făcută repede, la ușă; el și-ar putea, în același moment și prin aceleași mijloace, să-și investească averea în resursele naturale și în noile întreprinderi din orice parte a lumii și să se îndestuleze, fără efort, din roadele și avantajele viitoare aduse de acestea. Keynes descrie apoi modul în care acest londonez putea specula pe piețe și călători oriunde dorea fără pașaport sau deranjul de a schimba moneda (standardul de aur însemna că banii lui erau buni peste tot). Și apoi celebrul economist dă lovitura de grație intrând în capul privilegiatului londonez: el a considerat această stare de lucruri ca normală, sigură și permanentă, cu excepția direcției de îmbunătățire ulterioară, și orice abatere de la ea ca fiind aberantă, scandaloasă și evitabilă.

Proiectele și politicile militarismului și imperialismului, ale rivalităților rasiale și culturale, ale monopolurilor, restricțiilor și excluderii, care urmau să joace rolul șarpelui acestui paradis, erau puțin mai mult decât distracție în ziarul său preferat și păreau să nu exercite aproape nicio influență asupra cursului obișnuit al vieții sociale și economice, a cărei internaționalizare era aproape completă în practică. Britanicul cosmopolit al lui Keynes era complet inconștient de faptul că prima mare epocă a globalizării era pe cale să fie făcută bucăți pe Somme. Și că cel mai probabil și el va zăcea în tranșee. Nu doar aristocrații aleseseră ingnoranța. Intelectualii făceau la fel. „Marea Iluzie” de Norman Angell, bestseller edwardian publicat în 1909, susținea că războiul este imposibil, având în vedere interconexiunea dintre lumi. Marile afaceri din Europa și SUA au funcționat pe aceeași presupunere. Prima mare epocă a globalizării, care a început în anii 1860 și a fost susținută de puterea britanică și coordonată de politica britanică, a lăsat clasele comerciale libere să facă bani – oamenii de afaceri s-au confruntat atunci cu mult mai puține bariere decât urmașii lor moderni atunci când a fost vorba de a muta bani, bunuri sau persoane prin lume.

Priviți rezoluția adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite pentru a condamna invadarea Ucrainei de către Rusia. Cea mai trâmbițată cifră este că doar 40 de țări nu au votat pentru acest lucru (35 s-au abținut și cinci au votat împotrivă), față de 141 de țări care au votat pentru. Dar acele 40 de țări, care includ India și China, reprezintă majoritatea populației lumii.

Este ușor să râdem de miopia clasei conducătoare din Occident din 1913 – pentru că nu a văzut cum ascensiunea Germaniei și rețeaua complexă de alianțe dintre Marile Puteri ar putea transforma un asasinat de la Sarajevo într-un conflict global. Clio, muza istoriei, este întotdeauna înțeleaptă după ce faptul a fost consumat, dar generațiile viitoare ar putea la fel de bine să-și pună aceeași întrebare despre noi acum: Cum de nu și-au dat seama? Londonezul lui Keynes, răsfățat în patul lui, avea cel puțin o scuză: sfârșitul epocii sale de globalizare a venit cu puține avertismente prealabile. În cazul nostru, globalizarea este supusă unui atac susținut timp de două decenii, cu atacuri grave în 2001 (când două avioane, până acum simboluri ale modernității, s-au izbit de World Trade Center), 2008 (când Lehman Brothers s-a prăbușit și sistemul financiar global a intrat în stop cardiac) și 2016 (când britanicii au votat să părăsească cea mai mare zonă de liber schimb din lume, iar americanii au ales președinte o personalitate TV nativistă). „Decuplarea” economiei globale în zone separate chinezești și occidentale a prins viteză de ceva timp. Iar cea mai mare dramă dinainte de invazia Ucrainei a fost un virus care a înghețat lanțurile de aprovizionare și a forțat lumea să intre în hibernare. Și totuși, la începutul anului 2022, mulți dintre noi erau la fel de ignoranți ca londonezul lui Keynes. Acum, că am fost treziți, cea mai mare parte a atenției noastre se concentrează asupra măcelului din Ucraina, și pe bună dreptate. Dar, așa cum Primul Război Mondial a contat din motive dincolo de masacrarea a milioane de ființe umane, acest conflict ar putea marca o schimbare de durată a modului în care funcționează economia mondială – și a modului în care ne trăim cu toții viețile, oricât de departe ar fi războiul din Europa de Est. Integrarea „inevitabilă” a economiei mondiale a încetinit, iar diverșii șerpi din paradisul nostru – de la rivalități etnice și autocrații furioase la o furie generalizată față de bogați – se strecoară acolo unde vor.

Globalizarea nu este un bine absolut. Prin natura sa, liberalismul economic exagerează atât dezavantajele capitalismului, cât și avantajele: inegalitatea crește, companiile își rup rădăcinile locale, perdanții rămân mai în urmă și — fără reglementări globale — problemele de mediu se înmulțesc. Cu toate acestea, liberalismul a scos, de asemenea, peste un miliard de oameni din sărăcie în ultimele trei decenii și, în multe cazuri, a promovat libertatea politică împreună cu libertatea economică. Din această perspectivă, răspunsul la necazurile globalizării nu este abandonarea liberalismului economic, ci reproiectarea acestuia. Războiul din Ucraina ar putea marca sfârșitul unui important episod din istoria omenirii. Ar putea fi, de asemenea, momentul în care lumea liberă se adună la un loc și creează o alta, mai unită, mai interconectată și mai durabilă ca oricând. Valorificarea acestei oportunități va necesita înțelegerea atât a economiei, cât și a istoriei.

Sfârșitul ultimei ere globale a fost deosebit de brutal. Chiar și cu măcelul deja pornit în Flandra, comercianții britanici, cu un simț al umorului stoic, afișau la începutul războiului mesaje care spuneau „Deschis ca de obicei în timp ce harta Europei se schimbă”. Dar n-a rămas așa. Războiul a oprit rapid comerțul, fluxurile de capital și migrația. Guvernele au intervenit în economie mai profund decât oricând. Când armele au tăcut în cele din urmă, în 1918, și Germania a fost forțată să cadă la pace cu lumea la Versailles (în termenii cartaginezi pe care Keynes i-a denunțat atât de elocvent), Biden, Johnson și Macron ai vremii au încercat să restabilească vechea ordine mondială de liber schimb și armonie liberală – și au eșuat total. Noua superputere, America, a refuzat să devină apărătorul credinței pe care Marea Britanie o protejase cu o asemenea pricepere până în 1913. O politică de tarife agresivă cu vecinul a încetinit economia mondială și, în cele din urmă, a produs Marea Depresiune, comerțul global s-a micșorat cu mai mult de jumătate în 1928-1933. Șerpii au continuat să se strecoare: Lenin, Mussolini și Hitler au exploatat înfrângerea și sărăcia pentru a crea regimuri agresive antiliberale, a căror versiune sovietică a durat șapte decenii. Situația pentru economia liberală era atât de proastă încât, la mijlocul anilor 1930, Keynes însuși abandonase liberalismul pieței libere pentru că îl considera o cauză pierdută și făcea campanie pentru autosuficiența națională. Abia după cel de-al Doilea Război Mondial, integrarea economică și-a reluat progresul – și apoi numai în jumătatea vestică a hărții.

Ceea ce majoritatea dintre noi astăzi considerăm globalizarea a început abia în anii 1980, odată cu sosirea Thatcherismului și Reaganismului, cu căderea Zidului Berlinului, reintegrarea Chinei în economia mondială și, în 1992, crearea pieței unice europene. Odată ce politicienii s-au dat din drum, globalizarea s-a accelerat, condusă de tehnologie și comerț. McDonald’s Corp. a deschis restaurante în Piața Pușkin din Moscova în ianuarie 1990 și chiar lângă Piața Tiananmen din Beijing în aprilie 1992. Dar, mai recent, atacurile asupra globalizării au luat amploare, integrarea economică a încetinit și, în unele cazuri, s-a inversat. Dar invadarea Ucrainei de către Rusia marchează un atac mai mare și mai hotărât decât cele precedente. Acest lucru se datorează în parte pentru că ruptura imediată este brutală. Aprovizionarea cu mărfuri de bază, de la grâu la nichel, de la titan la petrol, a fost întreruptă. Occidentul face tot ce poate pentru a „anula” Rusia din sistemul economic global – sancționând oligarhii, expulzând băncile rusești din instalațiile financiare globale și împiedicând banca centrală a Rusiei să-și acceseze rezervele.

Acum, că guvernele folosesc securitatea națională ca scuză pentru campionii naționali, oamenii de afaceri pot alege de pe un platou cu delicii oportunități pentru căutarea de profit nemuncit și zdrobirea concurenței în industrii precum energia, farma și semiconductoarele.

Acum, chiar și când nu sunt forțate să facă acest lucru prin lege, companiile occidentale boicotează Rusia și își închid operațiunile de acolo. Invadarea Ucrainei accelerează schimbări atât în geopolitică, cât și în mentalitatea capitalistă, care sunt profund adverse globalizării. Schimbările în geopolitică se reduc la un singur cuvânt: China, a cărei ascensiune rapidă și aparent inexorabilă este faptul geopolitic central al timpului nostru. Indiferent dacă liderul Chinei decide să renunțe la Putin, invazia a grăbit cu siguranță imperativul pe termen mediu al lui Xi  Jinping de „decuplare” – izolându-și țara de dependența de Occident. Cu Xi la guvernare, China a construit o ordine economică sinocentrică prin Inițiativa Belt & Road. China s-a alăturat Parteneriatului Economic Regional Cuprinzător (RCEP) format din 15 membri și a solicitat să se alăture Acordului Cuprinzător și Progresiv pentru Parteneriatul Transpacific (CPTPP), cu 11 membri, un bloc de liber schimb pe care SUA l-au inventat doar pentru a-l abandona în mod prostește. Pentru „haita de lupi tineri” naționaliști chinezi din jurul lui Xi, reacția față de criza din Ucraina este un alt argument puternic pentru autosuficiență. Deci, în absența oricărei acțiuni decisive din partea Occidentului, geopolitica se îndreaptă definitiv împotriva globalizării – către o lume dominată de două sau trei mari blocuri comerciale.

La fel de importantă ca această schimbare geopolitică este schimbarea mentalității capitaliste. Dacă epoca actuală a globalizării a fost facilitată de politicieni, aceasta a fost condusă de oamenii de afaceri. Din punctul de vedere al CEO-ului de astăzi, invadarea Ucrainei de către Putin a făcut mai mult decât să dezlănțuie embargouri occidentale și să stimuleze inflația. Îngroapă majoritatea ipotezelor de bază care au stat la baza gândirii afacerilor despre lume în ultimii 40 de ani. În marea bătălie intelectuală din anii 1990 dintre Francis Fukuyama, care a scris „The End of History and the Last Man” (1992), și profesorul său de la Harvard, Samuel Huntington, care a scris „The Clash of Civilizations” (1996), directorii executivi au fost, în general, de partea lui Fukuyama. Viziunea din sala de consiliu a fost simplă: democrația nu va câștiga întotdeauna (China i-a învățat pe capitaliști asta atât de repede), dar economia sensibilă, de obicei, o va face. Afacerile s-ar putea baza pe o lume în care țările s-ar specializa în avantajul lor comparativ. Comerțul și liberul schimb ar aduce oamenii mai aproape, așa cum a susținut Fukuyama, mai degrabă decât să-i împartă, așa cum a avertizat Huntington – iar afacerile care au ajuns globale și au țesut cele mai rentabile lanțuri de aprovizionare ar prospera. Din punctul de vedere comercial, acest pariu a dat roade spectaculoase.

În ultimii 50 de ani, multinaționalele s-au transformat din federații de companii naționale în organizații cu adevărat integrate, care ar putea profita din plin de globalizare (și, desigur, de lacunele globale în impozitare și reglementări). Comerțul mondial cu produse manufacturate s-a dublat în anii 1990 și s-a dublat din nou în anii 2000. Presiunile inflaționiste au fost menținute la un nivel scăzut în ciuda politicilor monetare laxe. Chiar și cu un val de turbulențe politice – tarifele lui Trump, Brexit și așa mai departe – profiturile au rămas ridicate, deoarece costurile de input (cum ar fi energia și forța de muncă) au fost menținute la un nivel scăzut. Acum, ceea ce s-ar putea numi Marea Iluzie Capitalistă este sub asalt la Kiev – la fel cum versiunea lui Norman Angell a fost mitraliată pe frontul de vest. Toate pericolele care apăreau în partea de jos a briefingului de dimineață al unui CEO se duc acum spre vârf.

Invadarea Ucrainei accelerează schimbări atât în geopolitică, cât și în mentalitatea capitalistă, care sunt profund adverse globalizării. Schimbările în geopolitică se reduc la un singur cuvânt: China.

Militarismul și rivalitățile culturale continuă să prevaleze asupra logicii economice. Împotriva unui astfel de iraționalism persistent, directorii executivi care construiau imperii bazate pe producția just in time (livrare rapidă la momentul portivit) se uită acum la just in case (în caz că va fi nevoie): aducerea producției ineficiente mai aproape de casă în cazul în care fabricile lor străine sunt blocate. Șeful uneia dintre cele mai puternice firme de investiții din lume, cu acțiuni la aproape toate companiile occidentale importante, a vorbit în privat despre „un tsunami de recalculări” în weekendul după ce Putin a invadat Ucraina. Nici frica nu schimbă mentalitatea capitalistă. Lăcomia capătă, de asemenea, o tentă anti-globală. Directorii generali se întreabă în mod rațional cum pot profita de ceea ce Keynes a numit „monopoluri, restricții și excluderi”.

Acum, că guvernele folosesc securitatea națională ca scuză pentru campionii naționali, oamenii de afaceri pot alege de pe un platou cu delicii oportunități pentru căutarea de profit nemuncit și zdrobirea concurenței în industrii precum energia, farma și semiconductorii. Thatcheristul de altădată, Narendra Modi, face acum ecou apelurilor lui Mahatma Gandhi pentru autosuficiență și impune tarife pentru industriile locale. Noul premier al Japoniei, Fumio Kishida, a creat funcția de ministru al securității economice cu mandat de a interveni în securitatea cibernetică, fabricarea de cipuri și multe altele. Macron a declarat că „statul va trebui să ia în mână mai multe aspecte ale sectorului energetic”. Biden a folosit discursul său privind starea națiunii din 1 martie pentru a promite că „Totul, de la puntea unui portavion la oțelul de pe balustradele de pe autostradă, este făcut în America de la început până la sfârșit. Totul.“ Ambele tabere din Congres au aplaudat. Astfel, cea de-a doua eră a globalizării se estompează rapid. Dacă nu se face ceva rapid și decisiv, lumea se va împărți în tabere ostile, indiferent de ce se întâmplă în Ucraina.

Această lume divizată nu se va potrivi Occidentului. Priviți rezoluția adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite pentru a condamna invadarea Ucrainei de către Rusia. Cea mai trâmbițată cifră este că doar 40 de țări nu au votat pentru acest lucru (35 s-au abținut și cinci au votat împotrivă), față de 141 de țări care au votat pentru. Dar acele 40 de țări, care includ India și China, reprezintă majoritatea populației lumii. Construirea unei astfel de „noi ordini mondiale” va fi o muncă laborioasă. Dar alternativa este o împărțire a lumii în blocuri economice și politice ostile, care vine direct din anii 1930. Biden, Johnson, Scholz și Macron ar trebui să se gândească bine la modul în care istoria îi va judeca. Vor ei să fie comparați cu factorii de decizie de după Primul Război Mondial, care au stat impasibili în timp ce lumea s-a fragmentat și monștrii au preluat frâiele puterii? Nu mai bine să fie ei comparați cu colegii lor de după al Doilea Război Mondial, liderii care au construit o lume mult mai stabilă și mai interconectată? Nimeni nu ar înțelege semnificația acestei alegeri mai bine decât Keynes. El a ajuns pentru prima dată în atenția lumii ca un denigrator al Tratatului de la Versailles – și a oamenilor de stat neștiutori ai vremii. Dar la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a participat la ceva mult mai constructiv. În 1944, cu înfrângerea lui Hitler aparent inevitabilă, președintele Franklin Roosevelt a invitat puterile aliate la o conferință pentru a proiecta ordinea postbelică – sub egida lui Keynes și, pe partea americană, a economistului Harry Dexter White. Bătrânul Keynes avea probleme cu inima și o antipatie puternică pentru verile americane – „se transpiră toată ziua și murdăria se lipește de față” – așa că a fost încântat că conferința a avut loc în New Hampshire și nu în capitala federală infernală. Hotelul Mount Washington din Munții Albi a fost selectat parțial pentru climă, dar și pentru că avea toate facilitățile vieții civilizate — propria sa centrală electrică, oficiu poștal, teren de golf, biserică, salon de înfrumusețare, frizerie, pistă de bowling și cinema.

Acesta a fost cadrul pentru cea mai importantă conferință de la dezastruoasa Conferință de Pace de la Paris din 1919. Keynes, care nu mai era protecționist, a jucat un rol principal în proiectarea Fondului Monetar Internațional, a Băncii Mondiale și a infrastructurii ordinii occidentale postbelice de stabilitate a ratelor de schimb. El a ajutat la a convinge SUA să conducă lumea în loc să se retragă în sine. El a contribuit la crearea Americii Planului Marshall. Acest proiect internațional de la Bretton Woods a creat regimul care în cele din urmă a câștigat Războiul Rece și a pus bazele celei de-a doua epoci a globalizării. La banchetul de închidere din 22 iulie, marele om a fost întâmpinat cu ovații în picioare. În doi ani era mort, dar lumea la crearea căreia a ajutat atât de mult a trăit. Acea lume nu trebuie să moară odată cu pacea Ucrainei.