Cum poți să te dezvolți cu bani puțini

Președintele Traian Băsescu le-a mulțumit parlamentarilor, săptămâna trecută, că au găsit resurse să acorde pensia minimă garantată, care a fost de natură, în opinia lui, “să aducă un minim de ușurință în trecerea crizei pentru cei mai săraci dintre români”.

A fost o opinie stranie pentru un șef de stat care, de când a început criza și până acum, a privit ajutoarele sociale doar ca pe o risipă de bani: cu doi ani în urmă, președintele era citat la TV conversând cu un coleg de coaliție pe care îl acuza că promovase pensia minimă garantată ca temă de campanie electorală în 2008. Tot Traian Băsescu spunea că venitul minim garantat, a cărui majorare în 2009 a fost susținută de Banca Mondială ca instrument de combatere a sărăciei, ar trebui redus sau scos, fiindcă încurajează nemunca.

Atât venitul minim, cât și pensia minimă fac parte însă din ceea ce economiștii numesc stabilizatori automați – componentele veniturilor și ale cheltuielilor bugetare care sunt influențate de ciclul economic (CAS, impozit pe profit, TVA, accize, ajutoare sociale și de șomaj) și care pot fi reglate de stat astfel încât să amortizeze șocurile legate de o recesiune sau de o supraîncălzire a economiei, cu alte cuvinte să reducă abaterile în sus sau în jos față de PIB potențial, adică acel nivel al PIB real care poate fi produs de economie fără să genereze presiuni de inflație.

Este explicația pentru care FMI sau Banca Mondială, de pildă, au recomandat Letoniei să renunțe la cota unică sau României să protejeze de criză categoriile vulnerabile la criză: cu cât un stat are o capacitate mai mare de a amortiza prin stabilizare automată fluctuațiile ciclului economic, cu atât efectul e mai bun asupra potențialului de creștere pe termen lung.

În România, această capacitate este relativ scăzută în comparație cu alte țări europene, în special față de țări precum Danemarca, Olanda, Suedia sau Finlanda, unde impozitarea are un caracter progresiv pronunțat. În compensație, România ar avea deci nevoie de o marjă mai mare de acțiune în cealaltă componentă a bugetului, cea structurală, ținând de politica de cheltuieli angajate de guvern pe termen lung. “Din cauza unor stabilizatori automați slabi, România ar avea nevoie să poată aplica stimuli fiscali discreționari mai puternici în perioade de recesiune (adică de un deficit structural mai mare), pentru a ajuta economia sa revină la potențial”, afirmă Ionuț Dumitru, președintele Consiliului Fiscal.

Cum știm însă, noul tratat fiscal al zonei euro interzice depășirea unui deficit structural de 0,5% din PIB, tocmai pentru a limita tendința guvernelor de a arunca necontrolat cu bani în perioadele bune – adică exact ceea ce a făcut și guvernul nostru până în 2008-2009. Dar dacă România a aderat și ea la acest tratat la 1 martie, de unde resurse pentru dezvoltare, dacă investițiile străine dispar sau întârzie, finanțarea de la bănci nu mai are șanse să redevină ce-a fost, iar statul nu-și mai poate permite să stimuleze economia?