Cum face față România eurobombei?

Miercurea neagră, 23 mai: un euro a ajuns să valoreze 1,2516 dolari, cel mai slab nivel din iulie 2010 până acum. Cu un an în urmă, un euro putea cumpăra 1,49 dolari, și chiar în dezastrul de pe piețele financiare din august 2011, când problemele economice ale SUA încă le mai concurau pe cele ale Europei, cursul euro se menținea încă la 1,45 dolari. În paralel, în aceeași zi de 23 mai, cursul euro trecea pragul de 4,45 lei, iar spațiul online de la noi se umplea de acuzații la adresa USL ori a BNR și de întrebări stupefiante, gen “dacă euro scade, de ce nu crește leul, din moment ce noi avem o economie mai stabilă?” ori “cum se face că nu devenim noi monedă de refugiu?”.

Vara trecută, ca și acum sau în 2010, investitorii au vrut să se protejeze de risc, căutând active de refugiu, capabile să le ofere ori conservarea averii, ori randamente mai bune – metale prețioase, mărfuri alimentare sau, în funcție de conjunctură, yeni, dolari australieni ori franci elvețieni. Printre aceste active nu numai că nu s-au numărat niciodată monedele din Europa de Est, dar această zonă a fost constant prima afectată de ieșirile de capital, de la începutul crizei încoace, pentru simplele motive că e prea mică între piețele emergente încât să merite pariuri de genul celor atrase de China, Brazilia sau Rusia și prea dependentă comercial de zona euro încât să poată fi cu adevărat judecată separat de soarta acesteia.

În plus, în clasificările folosite de investitorii pe piețele valutare și de capital (inclusiv de Franklin Templeton, administratorul Fondului Proprietatea), România nici nu figurează între piețele emergente, alături de Polonia sau Cehia, ci între piețele de frontieră, cum sunt Croația, Nigeria sau Pakistan, considerate mai riscante și mai puțin dezvoltate, dar care și suportă fluctuații mai mari ale valorii activelor, pentru că în vremurile de optimism economic sunt asaltate de speculatori (cum s-a întâmplat la noi după 2005), în vreme ce în vremuri de tensiune generală sunt părăsite brusc. De aceea, în context regional, leul, obligațiunile sau bursa românească nu au capacitatea de a determina vreo tendință, ele fiind cele influențate de ceea ce se întâmplă în restul zonei (așa cum a fost, de pildă, de fiecare dată când Viktor Orban a iritat piețele cu refuzul lui de a apela din nou la FMI).

Așa se face că pentru noi e potrivită o politică monetară care obișnuiește piețele cu ideea că banca centrală se preocupă să limiteze fluctuațiile cursului, având în spate rezerve valutare mari, eventual suplimentate cu împrumutul luat de la UE, FMI și BM. “După declanșarea crizei financiare globale, leul a fost mai puțin volatil decât zlotul sau forintul, intervențiile BNR urmărind atât evitarea unei deprecieri excesive, de natură să afecteze stabilitatea sistemului bancar, cât și prevenirea unei aprecieri nesustenabile din perspectiva echilibrului extern”, afirmă guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, justificând acest plus de siguranță prin faptul că, din toată regiunea, Ungaria și România au ponderea cea mai mare a creditelor în valută – peste 60% din totalul creditelor pentru sectorul privat. În același timp, România figurează alături de Bulgaria în prima linie a ceea ce analiștii numesc pericol de contagiune de pe urma crizei grecești, pentru că aceste țări au cea mai mare pondere a băncilor grecești în sistemul bancar; spre deosebire de Bulgaria însă, care are regim de consiliu monetar, cu leva legată de euro, leul funcționează în regim de fluctuație controlată.