Cum este să te duci cu mama de mână să te angajezi la 23 de ani

Mai mult decât atât, mama punea întrebările în locul copiilor în cadrul discuțiilor cu cei de la HR, iar când era întrebat copilul, atât fete cât și băieți, ei răspundeau ”mama știe mai bine“.

Probabil că aceste situații sunt excepții, dar în spate sunt lucruri mult mai profunde legate de vocația tinerilor.
Tinerii millennials nu știu ce vor, încearcă să experimenteze cât mai multe lucruri, privesc joburile ca pe o joacă, sunt nervoși atunci când văd că un serviciu are un program fix, pontaj, norme, proceduri, șefi de care trebuie să țină cont.

Mihaela Feodorof de la Yourway Life & Career Counseling spune că tinerii de astăzi își doresc să facă altceva decât ceea ce găsesc pe piața muncii sau au făcut o facultate ori o școală care nu are nicio legătură cu ceea ce ar fi vrut să facă.
Părinții i-au împins spre o anumită zonă de educație pe ideea că acolo au un viitor, acolo se câștigă mai bine, deși ei ar fi vrut să facă altceva și poate nu au avut curajul să spună acest lucru la timpul potrivit.

Fiecare dintre noi a fost împins spre o anumită facultate de către familie, de tradiția familiei, de prietenii mamei sau ai tatălui sau de societate, care la un moment dat miza pe drept, jurnalism sau ASE.

Dacă după 2000 și până în criză visul celor care se duceau la ASE era de a lucra într-o bancă, unde erau cele mai mari salarii din România (3.500 – 4.000 de lei net), în acest moment, adică peste zece ani, cel mai bine plătiți sunt angajații din IT, programatorii, softiștii, cu salarii între 7.000 și 8.000 de lei net, plus beneficii greu de imaginat în alte sectoare economice. Dar matematica, programarea nu sunt pentru toată lumea.

Pentru că nu știu ce vor, pentru că nu au fost învățați să încerce să afle ce vor să facă, ce le place, copiii de astăzi ajung să se bazeze pe mama sau tata pentru viitorul lor.

La interviurile de angajare le este frică să vorbească liber. Facebookul îți aduce multe like-uri și share-uri, dar nu știu dacă te învață să vorbești în public, dincolo de ecranul protejat al smartphone-ului. Iar la un moment dat trebuie să te confrunți cu fața unui angajator, care îți poate decide viitorul într-o fracțiune de secundă. îi place sau nu de tine, are încredere sau nu în ceea ce arăți, în ceea ce spui, în atitudinea pe care o ai.

Mama poate răspunde la întrebări în locul tău, poate să spună ce îți place sau nu, ce ai vrea să faci în viitor, dar nu poate înlocui atitudinea, energia, determinarea sau curiozitatea.

O problemă care va deveni din ce în ce mai acută va fi legată de copiii corporatiștilor: ce vor face ei când vor fi mari? Pentru că au avut bani, părinții lor au avut șansa să le ofere mai multe lucruri, poate o școală sau o pregătire mai bună (trăiască meditațiile în particular, în special la limbile străine), dar nu au avut și nu au timpul să stea cu ei, să vorbească cu copiii lor și să vadă încotro să-i îndrepte.

Corporatiștii speră că banii reușesc să înlocuiască multe lucruri, inclusiv cele legate de viitorul copiilor lor. Dar câteodată nu este așa, iar căderea copiilor după ce dau nas în nas cu realitatea este destul de dură.

Școala românească, dar și societatea nu încurajază vocația, nu-i încurajează pe copii să-și descopere ceea ce vor să facă în viață și din acest motiv când intră în companii, la 18-23 de ani, sunt destul de dezamăgiți.

Nu este ceea ce se așteptau, șefi nu sunt așa cum sperau, jobul nu este o joacă. Iar pentru angajatori, tinerii millennials sunt un coșmar: sunt inteligenți, dar nehotărâți, se mișcă extrem de repede în lumea de astăzi, dar pleacă la fel de repede, sperând că următorul job va fi mai bun.

Dar cum spune o colegă de-a mea, dacă vine cu mama la interviu și nu e în stare să vorbească singur ”nu l-aș angaja deloc“!