Cum era cu adevarat Maria Antoaneta?

Toata lumea stie declaratia ei: “Nu au paine? Sa manance cozonac!” (despre care se spune insa ca nici macar nu ii apartine), revistele s-au inspirat din rochiile ei extravagante, iar regizorii i-au scos in evidenta, pe marele ecran, latura superficiala. Dar scriitorul Gerald Messadié a conceput, in cartea “Maria Antoaneta”, aparuta la editura Nemira, un roman istoric despre care se spune ca reabiliteaza o femeie calomniata si caricaturizata mai intai de Revolutia Franceza si apoi de istorie. “Nu cred ca paginile de fata vor stavili acel tsunami al ideilor preconcepute despre Ludovic al XVI-lea si Maria Antoaneta. si unul, si celalalt au fost caricaturizati pana la absurd. Regele a fost transformat intr-un prostovan obtuz care nu intelegea nimic din aspiratiile poporului sau la democratie, iar sotia sa intr-o cocota austriaca microcefala, egoista si nebuna dupa placeri. Examinarea faptelor arata ca Ludovic al XVI-lea a dorit, la fel ca anarhistii timpului, sa modifice un regim arhaic, introducand egalitatea claselor in fata impozitelor, iar sotia sa l-a secondat indeaproape in respectiva actiune”, proclama Messadié.

Messadié s-a nascut in Egipt in 1931 si s-a stabilit in Franta, unde timp de 25 de ani a condus revista stiintifica “Science et Vie”. Ambitia lui e sa combata imaginea unilaterala a reginei frivole, cochete si obsedate de lux sau macar s-o puna in context. Desi Maria Antoaneta traia intr-o colivie de aur, izolata de exterior, departe de popor si de problemele cotidiene, si desi spiritul vremurilor impunea ca femeile sa fie considerate un simplu decor, fara pareri, curtenii recunosteau ca “regele nu are decat un barbat si acesta este sotia lui”. Scriitorul este si adeptul teoriei conspiratiei – dupa parerea lui, regii erau de fapt niste pioni, folositi de nobilime si cler, dar in contextul unei tari aflate in pragul Revolutiei, regalitatea devine inevitabil tapul ispasitor. Romanul zugraveste cu lux de amanunte si viata la curte, iar scriitorul, cu un stil accesibil si ironic, transpune cititorul la curtea Frantei. Desi mare parte din carte poate fi citita si de profanii istoriei, sunt pasaje unde multiplele personaje fac necesare cunostinte prealabile de istorie, pentru a se putea face legatura intre ele.
Gerald Messadié “Maria Antoaneta”, Editura Nemira, Bucuresti, 2009

Aparitii noi:

• Pentru cunoscatori
  Rodica Ojog-Brasoveanu e o placere vinovata, in sensul ca, in loc sa citesti ultimul Murakami sau Roth ori in loc sa analizezi cu atentie prezentarea in PowerPoint pe care trebuie sa o evaluezi a doua zi, iti faci o ciocolata calda si te ghemuiesti in fotoliu cu “Intalnire la Elysée”, de pilda. Ce-i drept, nu actiunea este punctul forte al romanelor celei ce a fost denumita Agatha Christie a Romaniei, ci personajele, care defileaza intr-o galerie incredibila de “fosti”, oameni din “vechiul regim”, cand caracterele erau puternice, personalitatile – fascinante, conversatia – scanteietoare, iar hainele, ei da, foarte elegante.
  Rodica Ojog-Brasoveanu “Intalnire la Elysée”, Editura Nemira, Bucuresti, 2009

• Geniul simplitatii
  Cele mai bune idei din istorie au fost adesea si cele mai simple si logice, iar cele mai faimoase branduri au urmat, cel putin la aparitie, tot o reteta simpla, departe de strategiile, calculele stiintifice si toate celelalte artificii corporatiste care apar dupa ce un brand se transforma intr-un mare succes. In “BrandSimple”, Allen P. Adamson scrie intr-un stil accesibil, fara jargonul economic sau corporatist cu care ne-am obisnuit in multe lucrari despre branding, iar structura este si ea usor de urmat: de la “Notiunile de baza” la “Stabilirea ideii de brand” si, in cele din urma, la “Un ultim gand simplu”.
  Allen P. Adamson “BrandSimple”, Editura Publica, Bucuresti, 2010