Cum au schimbat atentatele de la 11 septembrie ordinea mondială

Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au absorbit resursele și atenția SUA, lăsând țara în imposibilitatea de a aborda amenințările mai mari la adresa economiei și a poziției sale de lider mondial.

Când turnurile World Trade Center s-au prăbușit în urmă cu 25 de ani, au declanșat un cutremur care părea să răstoarne ordinea mondială, scrie The Wall Street Journal. Va fi de acum „o lume diferită”, a avertizat atunci președintele George W. Bush Congresul. Secretarul de Stat Colin Powell declara: „A existat o epocă înainte de 11 septembrie și va fi alta după 11 septembrie”. Vicepreședintele Dick Cheney a spus și el: „Acea zi a schimbat totul”.

Aveau dreptate, dar nu în sensul în care credeau ei. Atentatele au fost o tragedie monumentală. Ordinea mondială s-a schimbat, într-adevăr. Însă urmările – reacția SUA la evenimentele din 11 septembrie, nu terorismul în sine – au fost cele care au făcut diferența. Ziua de 11 septembrie a marcat un atac cu un succes șocant, comis de un grup relativ restrâns de militanți islamiști, fără apartenență statală. SUA, însă, au lansat un răspuns militar masiv: un Război Împotriva Terorii.

Au atacat două țări, dintre care una nu avusese nicio legătură cu atentatele din 11 septembrie. Retorica a fost atât de amplă, încât Washingtonul a împrumutat termeni din perioada celui de-al Doilea Război Mondial și a Războiului Rece. America se confrunta cu o „Axă a Răului”.

Absorbite de Războiul Împotriva Terorii, SUA au avut o capacitate redusă de a aborda alte priorități globale, precum ascensiunea crucială a Chinei și o Rusie tot mai ostilă. Tocmai această lipsă de atenție față de schimbarea raporturilor de forțe la nivel mondial a fost cea care a schimbat cu adevărat lumea.

Liderii americani au fost „cu siguranță distrași” și „ne-am trezit mereu trași înapoi în mlaștina aventurilor noastre nefericite din Orientul Mijlociu”, afirma în 2019 William Burns, care a servit în mai multe administrații și a devenit ulterior director al CIA. „Imaginați-vă ce ar fi fost dacă o parte mai mare din timpul, energia și resursele cheltuite pentru războiul global împotriva terorismului ar fi fost alocate, în schimb, conturării unei viziuni afirmative privind rolul Americii în Asia.”

Ziua de 11 septembrie a marcat un atac cu un succes șocant, comis de un grup relativ restrâns de militanți islamiști, fără apartenență statală. SUA, însă, au lansat un răspuns militar masiv: un Război Împotriva Terorii. Au atacat două țări, dintre care una nu avusese nicio legătură cu atentatele din 11 septembrie. Retorica a fost atât de amplă, încât Washingtonul a împrumutat termeni din perioada celui de-al Doilea Război Mondial și a Războiului Rece. America se confrunta cu o „Axă a Răului”.

„China și Rusia au salutat” Războiul împotriva Terorii, scria analistul Robert Kagan în 2008, „deoarece acesta a deturnat atenția strategică a Statelor Unite de la ele.” Să ne amintim de poziția Americii chiar înainte de 11 septembrie. Era o perioadă marcată de forță și optimism. SUA câștigaseră Războiul Rece și se bucurau de o poziție dominantă pe plan internațional. Victoria asupra Irakului în primul Război din Golf încă își făcea simțite efectele: o armată americană atât de puternică, încât putea zdrobi amenințări aflate la mare distanță într-un timp scurt și cu un număr redus de victime americane. Această mentalitate optimistă a modelat strategia de dinainte de evenimentele de la 11 septembrie. Mulți lideri americani credeau că integrarea națiunilor în economia globală le va face să semene mai mult cu Occidentul și va reduce probabilitatea ca acestea să intre în război. China și Rusia ocupau un loc central în acest plan. „Cu cât integrăm mai mult China în lume, cu atât lumea va aduce mai multe schimbări și libertate în China”, afirma președintele Bill Clinton. Washingtonul a susținut integrarea Chinei și a salutat includerea Rusiei în grupul G-7, transformându-l în G-8. Existau și considerente practice. China promitea peste un miliard de noi clienți pentru companiile americane. Rezervele vaste de gaze și petrol ale Rusiei alimentau Europa și economia mondială. În ciuda optimismului, nu lipseau nici avertismentele. „Din păcate, o politică de angajare și cooperare este sortită eșecului”, scria analistul John Mearsheimer în cartea sa din 2001, „Tragedia politicilor marilor puteri” (The Tragedy of Great Power Politics). „Dacă China va deveni o putere economică majoră, aproape sigur își va transforma forța economică în putere militară și va încerca să domine Asia de Nord-Est… Pe scurt, China și Statele Unite sunt sortite să devină adversari pe măsură ce puterea Chinei crește.” Zbigniew Brzezinski, fost consilier pentru securitate națională al SUA, a exprimat o opinie la fel de categorică în cartea sa din 1997, “Marea tablă de șah” (The Grand Chessboard): „Este imperativ să nu apară niciun rival eurasiatic capabil să domine Eurasia și, implicit, să conteste supremația Americii”. La scurt timp după ce teroriștii au atacat World Trade Center și clădirea Pentagonului, iar zborul 93 al companiei United – deturnat de aceștia – s-a prăbușit lângă Shanksville, Pennsylvania, SUA au lansat „Războiul Împotriva Terorii”. Statele Unite au invadat Afganistanul pentru a anihila gruparea Al-Qaeda, responsabilă pentru atacuri. Într-un eșec istoric al serviciilor de informații, SUA au invadat și Irakul, parțial pentru a confisca arme de distrugere în masă care, în realitate, nu existau. Au urmat două războaie de lungă durată, soldate cu moartea a peste 7.000 de militari americani și a sute de mii de membri ai forțelor armate și de poliție, precum și civili, din Afganistan și Irak, potrivit unui studiu realizat de Universitatea Brown. Conflictele – un amestec complex de operațiuni militare și eforturi de reconstrucție statală – au costat SUA mii de miliarde de dolari și au destabilizat Asia de Sud și Orientul Mijlociu. De asemenea, pe acestea s-a concentrat atenția administrațiilor succesive de la Washington. Politica externă a continuat să se desfășoare pe planuri multiple. Însă, pe măsură ce lumea revenea la o dinamică de rivalitate între marile puteri, SUA păreau luate prin surprindere. „În timp ce SUA erau profund implicate în Orientul Mijlociu și Asia de Sud, echilibrul geopolitic s-a schimbat în defavoarea lor, atât în Europa, cât și în Asia de Est, pe fondul ascensiunii unei Rusii mai agresive și a unei Chine mai capabile și mai ferme în afirmarea intereselor sale”, scria în 2021 Richard Haass, fost președinte al Council on Foreign Relations.  Când Rusia a invadat Georgia (în timpul președinției lui George W. Bush) și ulterior a anexat Crimeea (în timpul președinției lui Barack Obama), reacțiile Occidentului nu au reușit să oprească expansiunea rusească. Ulterior, Rusia a declanșat un război de amploare împotriva Ucrainei. Mulți analiști susțin că Occidentul ar fi trebuit să impună sancțiuni mult mai severe Rusiei și să înarmeze mai eficient statele vecine vulnerabile, printre alte măsuri. „Războiul Rusiei împotriva Ucrainei este exemplul perfect al eșecului descurajării”, scrie Ben Hodges, fost comandant al Forțelor Terestre ale SUA în Europa. „Nu am fost pregătiți și nici uniți în a recunoaște că Rusia reprezenta o amenințare reală.” În ceea ce privește China, până la acel moment se produsese o schimbare fundamentală în peisajul geopolitic. Aceasta nu avea nicio legătură cu terorismul.   Evenimentul a avut loc pe 11 decembrie 2001, în timp ce SUA bombardau peșterile din Tora Bora (Afganistan), iar președintele Bush conducea o ceremonie mondială de comemorare a trei luni de la atentatele din 11 septembrie. În această zi, China a aderat oficial la Organizația Mondială a Comerțului (OMC). Aderarea Chinei la OMC – susținută, printre alții, de Washington și de mediul de afaceri american – a deschis și mai mult economia țării către comerțul global și a oferit Chinei un acces sporit la piețele externe. Impactul a fost rapid. Exporturile chineze au inundat piețele mondiale. Companiile străine s-au orientat masiv către China, transferând o parte tot mai mare a producției în această zonă cu costuri reduse. Fabricile din SUA și din alte țări s-au închis, iar numeroase locuri de muncă au fost desființate sau au fost pierdute.

La scurt timp după ce teroriștii au atacat World Trade Center și clădirea Pentagonului, iar zborul 93 al companiei United – deturnat de aceștia – s-a prăbușit lângă Shanksville, Pennsylvania, SUA au lansat „Războiul Împotriva Terorii”. Statele Unite au invadat Afganistanul pentru a anihila gruparea Al-Qaeda, responsabilă pentru atacuri.

În scurt timp, acuzațiile venite din partea companiilor și a guvernelor s-au intensificat. Acestea susțineau că China fură proprietate intelectuală, exercită presiuni asupra companiilor străine pentru a obține transferuri de tehnologie în schimbul accesului pe piață, își manipulează moneda pentru a stimula exporturile, subvenționează industriile de stat pentru a le oferi un avantaje neloiale pe piețele globale și încalcă sau eludează alte angajamente asumate față de OMC. Ritmul ascensiunii ulterioare a Chinei a uimit întreaga lume. Exporturile anuale de mărfuri au crescut vertiginos, ajungând la 3.580 miliarde de dolari în 2024, față de 266 de miliarde de dolari în 2001. Cota sa din exporturile mondiale de mărfuri a urcat de la 4% la 15%. Economiștii au numit această transformare radicală „Șocul Chinezesc” (The China Shock). Odată cu prosperitatea economică a venit și puterea militară. China a militarizat Marea Chinei de Sud, construind insule artificiale și avanposturi și intrând în conflict cu statele vecine. A pus în serviciu primul său portavion în 2012, pe al doilea în 2019 și pe al treilea în 2025. În cadrul recentei lor întâlniri de la Beijing, liderul chinez Xi Jinping l-a avertizat pe președintele Donald Trump cu privire la pericolele „Capcanei lui Tucidide” – posibilitatea mare de a izbucni un război atunci când o putere emergentă amenință o putere dominantă. Mulți diplomați și analiști susțin că SUA, preocupate de propriile războaie, au ratat momentul critic în care ar fi putut înfrunta China și aduce sub control ascensiunea acesteia. Statele Unite au reacționat cu întârziere față de practicile comerciale ale Chinei, ezitând să recurgă la clauzele de salvgardare ale OMC sau la alte sancțiuni. În opinia acestor experți, SUA ar fi putut crea blocuri comerciale alternative și ar fi putut condiționa aderarea Chinei de o schimbare a comportamentului acesteia. De asemenea, America ar fi trebuit să-și consolideze prezența militară și alianțele în regiunea Pacificului. Acești analiști recunosc, totuși, că China și-ar fi pus amprenta asupra economiei mondiale indiferent de circumstanțe; miza era viteza procesului și gradul de perturbare pe care acesta l-ar fi generat. În acea perioadă, oficiali din administrația Bush au absentat de la reuniuni regionale cheie din Asia, precum summiturile Asociației Națiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN). „Unde este leadership-ul american?”, întreba un oficial din Singapore în timpul unui interviu din 2006.

Administrația Obama a anunțat o reorientare strategică către Asia și a încercat să creeze un bloc comercial alternativ – Parteneriatul Trans-Pacific – care, inițial, excludea China. Însă, până atunci entuziasmul multor americani față de acordurile comerciale era deja diminuat considerabil. Politica internă a dus la abandonarea planului de către SUA.

Mulți diplomați și analiști susțin că SUA, preocupate de propriile războaie, au ratat momentul critic în care ar fi putut înfrunta China și aduce sub control ascensiunea acesteia. Statele Unite au reacționat cu întârziere față de practicile comerciale ale Chinei, ezitând să recurgă la clauzele de salvgardare ale OMC sau la alte sancțiuni.

Administrațiile Trump și Biden au impus tarife vamale și restricții la export, incluzând totodată companii chineze pe liste negre. Însă China depășise deja punctul critic de inflexiune. Modelul său de capitalism de stat, ecosistemul industrial vast, perspectiva investițională pe termen lung și capacitatea de a ocoli restricțiile occidentale deveniseră extrem de eficiente. China a continuat să crească. Desigur, traiectoria Chinei fusese stabilită cu decenii înainte de atentatele din 11 septembrie, odată cu începerea liberalizării economice în 1978. Washingtonul nu a fost singurul care a contribuit la consolidarea puterii economice a Chinei în anii ce au urmat. Poate că principalul factor favorizant, pe tot parcursul acestui proces, a fost mediul de afaceri occidental. „Timp de trei decenii”, a scris anul acesta Shane Tedjarati, fost executiv la Honeywell și Deloitte în China, „corporațiile occidentale au urmat o strategie rațională de la un trimestru la altul, dar contraproductivă pe termen lung: transferul sistematic către China al capacităților de producție, al know-how-ului operațional, al disciplinei inginerești și al accesului indirect la piață, în schimbul unor costuri mai mici, marje de profit mai mari și randamente pe termen scurt pentru acționari”. Rezultatul dureros: „crearea acelor competitori care acum ne bat la ușă”. Eșecul Americii de a gestiona perturbările cauzate de ascensiunea Chinei a alimentat o altă fractură a ordinii mondiale apărută după 11 septembrie: furia americanilor față de globalizare. Războaiele, imigrația și o criză financiară – independentă de acestea – care a lăsat milioane de americani fără locuințe au întunecat și mai mult climatul politic. Până în 2025, doar 17% dintre americani mai aveau încredere că guvernul va lua deciziile corecte, potrivit Pew Research. Această nemulțumire a alimentat curente de izolaționism și nativism, contribuind la ascensiunea mișcării „America First” (America pe primul loc) a lui Donald Trump.   

Mulți dintre susținătorii săi contestă sau resping o mare parte din actuala ordine mondială multilaterală, bazată pe reguli – NATO, alianțele europene, OMC –, considerând că aceasta nu lucrează în interesul lor. Puține dintre aceste aspecte erau cu adevărat noi. Automatizarea, externalizarea și concurența străină transformau deja America muncitorească încă din perioada în care locurile de muncă din industria prelucrătoare americană atingeau un nivel maxim, în 1979. Locurile de muncă se mutau în Mexic, Taiwan și pe alte piețe cu forță de muncă mai ieftină. Industria auto din SUA fusese lovită puternic de „șocul japonez” cu mult înainte de „șocul chinezesc”. Totuși, nemulțumirea a căpătat o voce politică mai puternică în anii de după 11 septembrie. O agitație similară, alimentată parțial de ascensiunea Chinei, s-a răspândit în Europa, aducând cu sine ascensiunea politicii de dreapta, a xenofobiei și a atacurilor la adresa organizațiilor internaționale, în special a Uniunii Europene.
Anti-globalismul a devenit un fenomen global. Cei care au trăit evenimentele din 11 septembrie simt că acea zi a zguduit lumea din temelii. Și așa a fost, în special prin deciziile pe care America le-a luat ulterior, dar și prin intervențiile pe care a ales să nu le facă. Noul secol este dominat de forțe cu rădăcini adânci. Globalizarea, frământările sociale și rivalitatea dintre marile puteri reprezintă schimbări tectonice care erau deja în curs de desfășurare înainte de atacurile teroriste. Ziua de 11 septembrie în sine nu a creat această ordine mondială. Însă acea zi și urmările sale au jucat un rol definitoriu, marcat de tragedie, erori de calcul și consecințe majore.

Traducere și adaptare: Bogdan Cojocaru