Cum a descoperit un investitor Toscana din inima Ardealului
De ce ar alege proprietarul unui business de sute de milioane de euro răspândit în toate colțurile lumii să investească într-una dintre cele mai sărace zone ale Transilvaniei? „A fost visul meu", spune Heiner Oberrauch, pentru care comuna Mica a devenit locul unde ajunge la fiecare două luni.
PENTRU UN NECUNOSCĂTOR, MICA E GREU DE GĂSIT. Nu apare pe harta geografică a unui smartphone, iar șoseaua care ajunge în comuna din sudul județului Mureș este de fapt un îngust drum județean, folosit mai mult de șoferii care vor să scurteze distanța dintre Târgu-Mureș și Târnăveni. Patru mii de suflete își duc viața de zi cu zi pe malul Târnavei Mici, zonă cunoscută de sute de ani pentru agricultură și creșterea viței-de-vie. Heiner Oberrauch a ajuns prima oară în Ardeal acum 15 ani, când a văzut potențialul zonei și a ales să investească, la Târgu-Mureș, într-o unitate de producție pentru businessul pe care îl conduce. Afacerea ajunge la aproape 200 de milioane de euro pe an și e specializată pe articole destinate pasionaților de munte – îmbrăcăminte și alte accesorii grupate sub brandul Salewa – o afacere derulată pe parcursul a șase generații, cu fabrici în Europa și Asia și desfacere pe toate continentele. Circa 300 de angajați lucrează în fabrica Salewa de la Târgu-Mureș, pe care a ales să o predea unui prieten de familie, după ce și-a reorientat producția dinspre îmbrăcăminte către materiale textile pentru cărucioarele de bebeluși.
“Bunicul meu era cultivator de viță-de-vie și avem vie și în Italia, așa că vinul e în ADN-ul familiei”, mărturisește Oberrauch, care după ce a vizitat Valea Târnavei a întrebat despre potențialul acesteia și a aflat că înainte de 1989 regiunea era renumită pentru vinurile produse. Asta i s-a confirmat după ce a adus experți care să analizeze solul și clima și a decis că e locul ideal, mai ales că pământul și vântul îl ajută să evite tratarea strugurilor cu alte substanțe și să producă vin 100% pur din punct de vedere biologic – “solul e bogat în minerale și se aseamănă cu cel din Toscana.” În urmă cu cinci ani a demarat proiectul în care a investit până acum trei milioane de euro, din care 20-30% au constat în fonduri europene. La crama de la Mica lucrează în mod curent 15 angajați, număr care crește de câteva ori în perioada culesului strugurilor de pe cele 32 de hectare de teren aflat în proprietatea sa. “Pentru un vin bun, reușești să produci cam zece mii de sticle la hectar, deci dacă anul acesta vom produce 160-170.000 de sticle, ținta noastră este să ajungem la 200-250.000 de sticle”, explică investitorul, menționând că un vin bun se produce abia de la patru ani în sus, de unde și perioada de așteptare până când se va ajunge la capacitatea maximă. Valea Târnavelor este ideală pentru sortimente precum Sauvignon Blanc, Gewurztraminer, Muscat Ottonel, Fetească Regală și Fetească Albă. Țelul său este să vândă întreaga cantitate produsă pe piața românească, ceea ce ar însemna venituri de până la două milioane de euro, iar în sprijinul său stau cele șase medalii de aur obținute până acum, alături de premiul “cel mai bun vin” la International Wine Contest – București pentru Gewurztraminer, un demisec alb pe care Oberrauch l-ar servi negreșit oricărui invitat de seamă pe care l-ar avea la masă. Până în prezent, zece procente din cantitatea produsă au ajuns în comerț – în mare parte în localuri de tip horeca sau vinoteci și mai puțin în supermarketuri -, unele sticle fiind exportate către Italia sau Germania, însă “focusul principal este România”. Prețul pentru o sticlă variază între cinci și 18 euro. Vorbește despre țara în care a ales să investească drept una cu tradiție în viticultură, atât în producție, cât și în ce privește obiceiurile de consum: “Dacă standardul general de viață crește, va crește și consumul de vinuri; asta a fost cheia din spatele ideii de afacere”.
VORBEȘTE CU DRAG DESPRE LOCALNICI ȘI ABILITATEA LOR DE A ÎNVĂȚA REPEDE, dar tonul se schimbă când face referire la dificultățile avute de un străin care alege să-și construiască un business în România. Previzibil, problema cea mai mare se leagă de birocrație: “Nu am știut niciodată care era răspunsul corect. Da nu înseamnă mereu da, iar nu poate însemna și altceva decât nu”. El crede cu tărie că, pentru a atrage investitori străini, trebuie rezolvat coșmarul birocratic: “E greu să aștepți aproape doi ani și să ți se ceară în fiecare lună alte hârtii. E mai important să te concentrezi pe struguri și pe vin decât să pierzi timpul cu alte și alte documente”. Investitorul ia în calcul și posibilitatea de a dubla producția pe termen lung, în funcție de rezultatele obținute de sortimentele lansate pe piață. “Nu ne pare în niciun fel rău că am ales România, deși în anumite momente a fost dureros.”