Cum a ajuns un libanez antreprenor în România în loc să termine studiile la Sorbona

Sherif Abdala în vârstă de 48 de ani se simte în largul său lângă un expressor de cafea. Poate vorbi despre cafea ore în șir, vădit fiind că nu este vorba doar despre domeniul pe care l-a ales pentru afaceri, ci este și o pasiune de-a sa. Își presară povestea cu glume, spunând de pildă că este suplu pentru că bea mai multe cafele pe zi. Stăpânește bine limba română; în fond, și-a petrecut aproape jumătate din viață în această țară. Drumul până aici, povestește Abdala, a fost ”interesant”. Mărturisește că nu a văzut țara noastră ca o destinație, ci ca pe un loc de trecere. Născut în Somalia, a absolvit Universitatea de Literatură în țara natală și a continuat cursurile de masterat în literatură arabă și engleză, în Irak; în 1990 a început Războiul din Golf și a trebuit să plece. |ntâmplarea a făcut că tot atunci avea loc și un război civil în Somalia. ”Acasă nu puteam să mă întorc iar acolo nu puteam să rămân”. Avea un unchi în Franța la care spera să ajungă, pentru ca apoi să-și finalizeze studiile la Sorbona. N-a reușit însă să obțină viză din Iordania (”singura țară de ieșire”), decât pentru România, aceasta fiind cea mai apropiată de destinația vizată atunci, Franța. ”Și aici am rămas”, deși planurile de la acea vreme erau diferite. ”Trebuia să primesc în România invitație din partea unchiului meu, care era în Franța”, explică Abdala, însă la ambasadă documentul s-a dovedit a fi insuficient, pentru că el nu era rezident în România. Pentru a obține rezidența, s-a înscris la o școală de limba română, la Sala Dalles, însă apoi au apărut alte piedici: pe foaia de rezidență mai era necesară o ștampilă de la primărie; iar când toate demersurile de aici au fost finalizate, a aflat că unchiul său din Franța murise. ”Așa am rămas în Romania. Mă simțeam blocat și aveam în buzunar vreo 400 de dolari. Familia mea fugise din Somalia și se aflau într-o tabără de refugiați în Kenya. Prin urmare nu puteam să le cer ajutorul, ci dimpotrivă, ei aveau nevoie de al meu”. Trebuia să se descurce într-un fel, așa că a început să-și caute de lucru. ”Erau pe atunci mulți studenți arabi care au început afaceri, cu importuri de cafea, de pildă”. A fost angajat ca să vămuiască mărfurile care veneau pentru cafeaua Alvorada, o marcă populară la acea vreme, ocupație pe care a avut-o în jur de doi ani. Acesta a fost primul contact cu cafeaua, ”în afară de cel de acasă, unde aveam un adevărat ritual, cu care nu m-am mai întâlnit niciodată”. În Somalia mama lui cumpăra cafea verde, o prăjea într-o tigaie specială, o măcina într-un butoi și adăuga tot felul de condimente – scorțișoară, cuișoară, ghimbir; dimineața prepara cafeaua, ”din care beam chiar și când eram copil, cu mult lapte”. |n plus, povestește Sherif Abdala, Somalia a fost vreme de 60 de ani colonie italiană, iar cultura aceasta se regăsește și în ce privește consumul de cafea: ”lângă fiecare cinematograf existau 2-3 cafenele unde se putea consuma capucino sau expresso”.

Ca angajat, se ocupa în primii săi ani în România de vămuire, depozitarea și livrarea cafelei către clienți. ”Mă ocupam aproape de tot. La început nu știam, dar am aflat încet-încet cum se face.” După vreo doi ani, își amintește, au ajuns la firma la care lucra cinci camioane cu cafea, din Iordania, țara fiind recunoscută pentru cerințe stricte legate de acest domeniu. De pildă, iordanienii nu beau decât cafea arabica, mai scumpă decât soiul robusta. I s-a spus atunci să găsească soluții să vândă cele cinci camioane de cafea refuzate de iordanieni. {i-a dat seama că trebuie să găsească un prăjitor, altminteri nu avea cum să o vândă, iar singura fabrică de stat de la acea vreme în București era specializată în nechezol. Acolo i s-a spus că nu vor să o cumpere, dar Abdala a putut să prăjească boabele. ”Le ambalam la pungi de 1 kg și le vindeam în alimentarele de stat, în care mărfurile erau puține”. După ce a terminat de vândut cele cinci camioane de cafea, în 1994, libanezul s-a gândit că mai bine face același lucru dar pe cont propriu, și împreună cu un prieten a pornit propria afacere. Capitalul de pornire a fost în jur de 30.000 de dolari, iar ”în 2000, ajunsesem să realizăm aproape 60% din importurile de cafea”. Prima dată a importat un container, adică 20 de tone de cafea; aflase între timp că mai existau și alte fabrici de cafea, în Prahova, în Brașov, în Timișoara. Vindea la acea vreme, direct către fabricile de stat cafeaua verde; în 1995 au început să apară și unități private, care au ajuns în jur de 80-100 de-a lungul anilor, ”iar pentru noi a fost un moment bun, pentru că deja aveam cunoștințe și contacte pentru importuri”. Așa a ajuns Sherif Abdala să fie furnizor pentru Elita (actuala marcă Don Cafe, produsă de Strauss), Nova Brazilia (acum în portofoliul Mondelez România) și Alvorada. |n plus, o perioadă de mare avânt pentru cei care au investit în cafenele a fost perioada 2005-2007, când, spune libanezul, se deschidea în București câte o cafenea la câteva zile. ”Mulți au dat faliment și s-a schimbat chiar și zona dedicată amatorilor de întâlniri în cafenea. S-a mutat din Dorobanți în Centrul Vechi”.

Cele mai mari rulaje ale importurilor au fost în perioada embargoului impus Iugoslaviei, unde consumul este de 4,7 kg de cafea pe cap de locuitor, de peste două ori mai mult decât în România, unde consumul mediu per capita se plasează în jurul a puțin peste 2 kg de cafea pe an. |n topul țărilor europene după consumul de cafea se clasează Finlanda (12,01 kg), Norvegia (9,08 kg), Danemarca (8,58 kg), în timp ce la polul opus se plasează Turcia (0,55 kg). Iugoslavii veneau și cumpărau, la acea vreme, din România. ”Vânzările au ajuns la un moment dat la 10-15 containere pe zi”.