Cum a ajuns Germania în situația ingrată în care este dependentă de gazul și petrolul rusesc și cât de tare suferă țara acum

 Germania a fost forțată să recunoască că dependența de energia rusească este o greșeală tragică. I s-a spus de multe ori că petrolul și gazele naturale cumpărate de la Moscova sunt toxice sau că sunt arme geopolitice, dar n-a vrut să asculte. A insistat că Rusia îi este un partener de încredere. Acum, întreaga Europă plătește pentru această greșeală, Ucraina mai scump decât toți.

Duminică, 1 februarie 1970, politicieni de rang înalt și directori din sectorul gazelor din Germania și URSS s-au adunat la luxosul Hotel Kaiserhof din Essen, scrie The Guardian.

Ei s-au strâns acolo pentru a sărbători semnarea unui acord pentru prima mare conductă de gaze între Rusia și Germania, care urma să aducă combustibil din Siberia până la granița cu Germania de Vest, la Marktredwitz, în Bavaria. Contractul a fost rezultatul a nouă luni de negocieri intense privind prețul gazului, costul a 1,2 milioane de tone de țevi germane care urmau să fie vândute Rusiei și condițiile creditelor oferite Moscovei de un consorțiu de 17 bănci germane. Conștient de riscul ca Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, adică Rusia, să ajungă în incapacitate de plată, negociatorul financiar șef al băncilor germane, Friedrich Wilhelm Christians, și-a luat măsura de precauție de a cere un împrumut de la guvernul federal, explicând: „Nu fac nicio săritură fără plasă, în special nu pe un trapez”.

Relația ar aduce beneficii ambelor părți: Germania ar furniza mașini și bunuri industriale de înaltă calitate; Rusia ar furniza materia primă pentru alimentarea industriei germane. Conductele de înaltă presiune și infrastructura lor de sprijin pot lega țările, deoarece proiectul necesită încredere, cooperare și dependență reciprocă. Dar aceasta nu a fost doar o afacere comercială, așa cum a arătat prezența la hotel a ministrului german al economiei, Karl Schiller. Pentru susținătorii Ostpolitik – noua „politică estică” de apropiere de Uniunea Sovietică și aliații săi, inclusiv Germania de Est, lansată în anul precedent sub cancelarul Willy Brandt – acesta a fost un moment cu consecințe politice formidabile. Schiller, economist de pregătire, urma să o descrie ca parte a unui efort de „normalizare politică și umană cu vecinii noștri estici”.

Sentimentul a fost lăudabil, dar pentru unii observatori a fost o mișcare posibil periculoasă. Înainte de semnare, NATO scrisese în mod discret ministerului german al economiei pentru a se interesa despre implicațiile pentru securitate. Norbert Plesser, șeful departamentului de gaze din cadrul ministerului, a asigurat NATO că nu există niciun motiv de alarmă: Germania nu se va baza niciodată pe Rusia nici măcar pentru 10% din aprovizionarea cu gaze.

O jumătate de secol mai târziu, în 2020, Rusia va furniza mai mult de jumătate din gazul natural al Germaniei și aproximativ o treime din tot petrolul pe care germanii l-au ars pentru a încălzi casele, pentru a alimenta uzinele de energie și vehiculele care merg cu carburanți. Aproximativ jumătate din importurile de cărbune ale Germaniei, care sunt esențiale pentru combinatele sale de oțel, veneau din Rusia.

Un aranjament care a început ca o deschidere pe timp de pace față de un fost inamic s-a transformat într-un instrument de agresiune. Germania finanțează acum războiul Rusiei. Se estimează că în primele două luni de la declanșarea atacului Rusiei asupra Ucrainei, Germania a plătit aproape 8,3 miliarde de euro pentru energia rusească – bani folosiți de Moscova pentru a susține rubla și pentru a cumpăra obuzele de artilerie care explodau în pozițiile ucrainene din Donețk. De asemenea, se estimează că în acest timp țările UE au plătit un total de 39 de miliarde de euro pentru energia rusească, mai mult decât dublu față de suma pe care au dat-o pentru a ajuta Ucraina să se apere. Ironia este dureroasă. „Timp de treizeci de ani, germanii le-au ținut prelegeri ucrainenilor despre fascism”, a scris recent istoricul Timothy Snyder. „Când fascismul chiar a venit, germanii l-au finanțat, iar ucrainenii au murit luptând cu el.”

Germania finanțează acum războiul Rusiei. Se estimează că în primele două luni de la declanșarea atacului Rusiei asupra Ucrainei, Germania a plătit aproape 8,3 miliarde de euro pentru energia rusească – bani folosiți de Moscova pentru a susține rubla și pentru a cumpăra obuzele de artilerie care explodau în pozițiile ucrainene din Donețk. De asemenea, se estimează că în acest timp țările UE au plătit un total de 39 de miliarde de euro pentru energia rusească, mai mult decât dublu față de suma pe care au dat-o pentru a ajuta Ucraina să se apere.

Când Putin a invadat Ucraina în februarie, Germania s-a confruntat cu o problemă deosebită. Respingerea energiei nucleare și îndepărtarea de cărbune au însemnat că Germania avea foarte puține alternative la gazul rusesc. Berlinul a fost forțat să accepte că a fost o eroare cataclismică să devină atât de dependent de energia rusească – oricare ar fi motivele din spatele ei. Ministrul de externe, Annalena Baerbock, spune că Germania nu a ascultat avertismentele venite din partea țărilor care au suferit cândva sub ocupația Rusiei, cum ar fi Polonia și statele baltice. Pentru Norbert Röttgen, fost ministru al mediului și membru al Uniunii Creștin Democrate (CDU) a Angelei Merkel, guvernul german s-a înclinat în fața forțelor industriei care presează pentru gaz ieftin „cu prea multă ușurință”, în timp ce „ignoră complet riscurile geopolitice”.

În luna februarie a acestui an, ministrul german al afacerilor economice verzi și al acțiunii pentru climă, Robert Habeck, a declarat că instalațiile de stocare a gazelor deținute de Gazprom în Germania au fost „golite sistematic” în timpul iernii pentru a crește prețurile și pentru a exercita presiuni politice. A fost o recunoaștere uluitoare a puterii Rusiei de a perturba aprovizionarea cu energie.

„M-am înșelat”, spune simplu fostul ministru german de finanțe Wolfgang Schäuble. „Ne-am înșelat cu toții.”

În ultimele săptămâni, chiar și Frank-Walter Steinmeier, președintele german, o figură emblematică a social-democraților și cel mai mare susținător german al „punții” comerciale dintre est și vest, s-a căit. El admite că a interpretat greșit intențiile Rusiei în timp ce urmărea construcția unei noi conducte de gaz pe sub mare. „Sprijinul meu pentru Nord Stream 2 a fost în mod clar o greșeală”, a declarat el presei germane în aprilie. „Ne-am ținut de poduri în care Rusia nu mai credea și despre care partenerii noștri ne-au avertizat.” Aceasta este o recunoaștere extraordinară din partea unui bărbat care a acționat ca șef de cabinet al lui Gerhard Schröder, cancelarul social-democrat din 1998 până în 2005 și, ulterior, un lobbyist mult insultat dar generos recompensat de către Vladimir Putin. Steinmeier a fost, de asemenea, ministru de externe în timpul cancelarului Merkel și un mare evanghelist al Wandel durch Handel, conceptul că prin comerț și dialog pot fi aduse schimbări sociale și politice.

Cum a ajuns Germania să facă o asemenea gafă? Unii susțin că Merkel ar fi trebuit să vadă că Putin duce Rusia într-o direcție autoritară când și-a anunțat revenirea la președinție în 2011. După invadarea Ucrainei de către Rusia în 2014, Germania nu a făcut nicio mișcare pentru a opri importul de gaz rusesc și, deși Merkel a amenințat că va introduce sancțiuni comerciale paralizante, industria germană a convins-o să se abțină. Unii dau vina pe o judecată greșită mai persistentă în timp, formată acum 50 de ani și bazată pe idea greșită că țările autoritare pot fi aduse pe calea cea bună prin comerț.

Când Putin a invadat Ucraina în februarie, Germania s-a confruntat cu o problemă deosebită. Respingerea energiei nucleare și îndepărtarea de cărbune au însemnat că Germania avea foarte puține alternative la gazul rusesc. Berlinul a fost forțat să accepte că a fost o eroare cataclismică să devină atât de dependent de energia rusă – oricare ar fi motivele din spatele ei.Când Putin a invadat Ucraina în februarie, Germania s-a confruntat cu o problemă deosebită. Respingerea energiei nucleare și îndepărtarea de cărbune au însemnat că Germania avea foarte puține alternative la gazul rusesc. Berlinul a fost forțat să accepte că a fost o eroare cataclismică să devină atât de dependent de energia rusă – oricare ar fi motivele din spatele ei.

Social-democrații analizează acum dacă politica Ostpolitik – prezentată pentru prima dată într-un discurs de referință din iulie 1963 de Egon Bahr, apoi de cel mai apropiat consilier al primarului Berlinului de Vest și viitor cancelar, Willy Brandt – a devenit deformată de-a lungul timpului, mai ales după ce și-a asigurat marea sa realizare, căderea Zidului Berlinului.

Ceea ce este extraordinar este cât de des și de hotărât a fost avertizată Germania de la Henry Kissinger încoace că făcea un pact pe care avea să-l regrete. Kissinger i-a scris lui Richard Nixon pe 9 aprilie 1970: „Puțini oameni, fie în Germania, fie în străinătate, îl văd pe Brandt ca fiind vândut către Est; ceea ce îngrijorează este dacă poate controla ceea ce a început.” Timp de 50 de ani Germania a purtat numeroase bătălii cu o serie de președinți americani pentru a-și apăra dependența sa crescândă de energia rusească. În acest proces, biroul de externe al Germaniei a dezvoltat o viziune despre anticomunismul american ca fiind naiv și convingerea că numai Germania înțelege cu adevărat Uniunea Sovietică.

     —-

De la sfârșitul anilor 1960, Republica Federală Germană a încercat să-și deschidă propria linie directă de comunicare cu conducerea sovietică, chiar dacă interesul său pentru reunificare a creat tensiuni cu SUA. Când se confrunta cu critici din partea SUA, Germania obișnuia să citeze statutul său unic. „Nu pot să-mi imaginez că există cineva mai interesat să i se permită să continue să lucreze pentru destindere și echilibru în Europa decât poporul german, care este forțat să trăiască în două state”, a declarat Hans-Dietrich Genscher, pe atunci ministru de externe, în Bundestagul german în ianuarie 1980, în aplauzele furtunoase ale politicienilor.

Dar după căderea Zidului Berlinului, în 1989, de ce era Germania încă atât de reticentă în a-i asculta pe ceilalți? Un sentiment de vinovăție pentru atrocitățile comise împotriva Uniunii Sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ar fi putut juca un rol. De asemenea, mândria că – prin Ostpolitik – și-a reparat relațiile cu Moscova. Germania, într-un fel, a devenit un dublu prizonier al trecutului său – legat atât de ororile pe care le comisese, cât și de convingerea că răspunsul său la acele orori a fost corect.

Conflictele dintre Germania și SUA din anii ’70 și ’80, în care au fost implicați doi președinți foarte diferiți, Jimmy Carter și Ronald Reagan, au fost unele dintre cele mai atroce bătălii transatlantice de după cel de-al Doilea Război Mondial. „Toate disputele făceau parte din efortul Germaniei de Vest de a-și arăta independența în politica externă în timpul războiului rece și asta a devenit inconfortabil pentru unii lideri americani”, spune istoricul Mary Elise Sarotte.

Carter și cancelarul german Helmut Schmidt au avut foarte puțin respect unul pentru celălalt. Carter l-a găsit pe Schmidt capricios, în timp ce cancelarul, în autobiografia sa, l-a criticat ca fiind un predicator idealist, care nu știa nimic despre Europa și „nu era suficient de mare pentru acest joc”. Cei doi lideri nu s-au mulțumit doar la insulte personale, ci au fost în dezacord cu privire la chestiuni de fond – inclusiv cum să protejeze drepturile omului în Rusia. În 1979, Schmidt și Carter s-au întâlnit pentru a adopta în comun așa-numita decizie cu două căi, prin care NATO își va îmbunătăți armele nucleare din Europa în timp ce căuta în mod activ un acord de control al armelor cu Rusia. Dar în alte privințe abordarea lor a fost foarte diferită.

De la sfârșitul anilor 1960, Republica Federală Germană a încercat să-și deschidă propria linie directă de comunicare cu conducerea sovietică, chiar dacă interesul său pentru reunificare a creat tensiuni cu SUA. Când se confrunta cu critici din partea SUA, Germania obișnuia să citeze statutul său unic.

Lui Schmidt nu i-a lipsit niciodată încrederea în sine, dar, la fel ca mulți germani din acea epocă, avea un sentiment profund de rușine care decurgea din amintirile dureroase din război. El credea, de asemenea, că stabilitatea blocului estic este în interesul Germaniei de Vest, având în vedere capacitatea nucleară a Rusiei. În autobiografia sa, el a scris că a dorit să dezvolte relații comerciale cu Rusia, pentru a promova „o dependență mai mare a sovieticilor de importurile din Europa”, conducând la rândul ei la „mai multă influență europeană” asupra politicilor Moscovei. Iar în urma crizei petrolului din 1973,
Schmidt a devenit convins că Uniunea Sovietică reprezintă un furnizor de energie de mai mare încredere pentru Germania decât statele din Golf.

Carter, dimpotrivă, a considerat că menținerea comerțului este cea mai bună modalitate de a-i influența pe sovietici. În iulie 1978, ca răspuns la aruncarea în închisoare de către Moscova a doi dizidenți sovietici, Aleksandr Ginzburg și Anatoli Șcearanski, Carter a restricționat exporturile americane de tehnologie pentru explorarea și dezvoltarea industriilor de petrol și gaze naturale sovietice.

Cu toate acestea, afacerile europene au mers în direcția opusă. Chiar și după invazia sovietică a Afganistanului în 1979, o mare delegație de afaceri germană a continuat cu o vizită la Moscova. Sovieticii (Soyuzgazexport) și europenii din vest (în special Ruhrgas și Gaz de France) au încheiat la sfârșitul anului 1980 negocierile pentru un nou proiect gigant de gaze, o conductă specială de 4.500 km care începe la zăcământul gigant Urengoy din Siberia de Vest. Se estima că această înțelegere va crește dependența Germaniei de gaz rusesc de la 15% la 30%. Când miniștrii germani au analizat implicațiile în materie de securitate, au ajuns la concluzia că nu exista niciun pericol ca Rusia să-și folosească abuziv controlul. Raționamentul lor a fost simplu. „Perturbarea pe termen lung ar fi împotriva interesului propriu al Uniunii Sovietice”, a decis guvernul.

Într-un apel telefonic cu Carter pe 5 martie, Schmidt și-a explicat sprijinul pentru conductă spunându-i președintelui SUA: „Cei care fac comerț între ei nu se împușcă unii în alții”. A fost o reafirmare a celebrei teorii a lui Norman Angell de dinainte de Primul Război Mondial, potrivit căreia noua interdependență a economiilor ar face războiul neprofitabil și, prin urmare, irațional. Potrivit unei note din jurnalul său, Carter a răspuns: „Nu este benefic pentru europeni să se aștepte să le oferim bățul și să concureze între ei pentru a aduce cel mai mare morcov”.

În 1980, Schmidt scria: „A vorbi despre dependența economică a Republicii Federale de Moscova într-o măsură suficient de mare pentru a afecta politica externă indică ignoranță sau răutate”. Având în vedere situația dificilă a Germaniei de acum, aceste cuvinte par iremediabil o judecată greșită.

Schmidt s-a confruntat cu un adversar mai competitiv în succesorul lui Carter, iremediabilul anticomunist Ronald Reagan. În ochii lui Reagan, comerțul german cu Rusia era în conflict direct cu securitatea Occidentului. Opinia lui Reagan s-a bazat pe o evaluare a CIA prezentată în iulie 1981, care a remarcat o tendință clară: din 1970 până în 1980, exporturile de gaze sovietice către Europa de Vest au crescut de la 1 miliard de metri cubi (bcm) pe an la 26,5 miliarde de metri cubi anual. CIA l-a avertizat pe Reagan că proiectul de gaze Urengoy nu numai că va accelera creșterea economică sovietică, dar va oferi sovieticilor 8 miliarde de dolari în valută, facilitând o nouă consolidare militară. Departe de a oferi Germaniei stăpânire asupra gândirii sovietice, „ar oferi sovieticilor un punct de presiune suplimentar pe care l-ar putea folosi ca parte a unei ofensive diplomatice mai ample pentru a-i convinge pe vest-europeni să accepte punctul lor de vedere asupra problemelor Est-Vest”.

În argumentele care fac ecou dezbaterilor de astăzi, ambasadorul SUA la ONU, Jeane Kirkpatrick, s-a plâns: „În discuțiile noastre constatăm în mod constant că aliații sunt deja semnificativ dependenți: Franța pentru 15% șdinț gaz, Germania pentru 30%. Schmidt i-a asigurat pe americani că Germania „poate face față șase luni în cazul unei întreruperi a gazelor sovietice”. Prognoza acum este că, într-o asemenea eventualitate, Germania ar trebui să treacă direct la o formă de raționalizare energetică.

    —-

În ciuda diferitelor eforturi ale SUA de a convinge Europa să adopte o interdicție voluntară, inclusiv oferirea de surse alternative de energie, în 1981 Ruhrgas AG și Soyusgazexport au continuat colaborarea și au semnat un contract pentru importuri anuale de 10,5 miliarde de metri cubi de gaz sovietic pe o perioadă de 25 de ani. Șomajul în Europa era aproape de 9% la acea vreme, iar industria europeană trebuia să-și mărească aprovizionarea cu energie. În același timp, argumentul SUA cu privire la securitate a fost respins ca un mod voalat de promovare a industriei petroliere americane.

Când Moscova a susținut impunerea legii marțiale în Polonia pe 13 decembrie 1981, Reagan a crezut că un astfel de eveniment șocant ar putea convinge Germania să pună în așteptare conducta. Într-o notă privată către Margaret Thatcher, trimisă la 19 decembrie 1981, acesta a îndemnat-o să susțină sancțiuni dure împotriva sovieticilor, afirmând că „acesta ar putea fi un punct de cotitură în istoria omenirii. O provocare din interior la adresa tiraniei.” Neobișnuit pentru ea, Thatcher a șovăit, spunându-i lui Reagan că germanii „nu pot și nu vor renunța la proiectul gazoductului”.

SUA au răspuns intervenției sovietice interzicând companiilor americane să ajute la realizarea proiectului conductei. În vara anului 1982, Reagan a încercat să forțeze firmele europene să nu mai lucreze la aceasta, impunându-le sancțiuni. Astfel de sancțiuni sunt acum ceva obișnuit în arsenalul de politică externă al SUA, în special asupra Iranului, dar apoi, au fost văzute ca o incursiune în suveranitatea europeană. Thatcher a pus bețe în roate, spunând parlamentarilor britanici că „este greșit” ca „o națiune foarte puternică să împiedice îndeplinirea contractelor existente”.

Până în noiembrie, Reagan a abandonat efortul de a impune sancțiuni. Într-o demonstrație de forță în care Europa a fost de partea Germaniei, superputerea mondială a pierdut. Noua conductă a început să pompeze la 1 ianuarie 1984.

Susținătorii germani ai schimbării prin comerț câștigaseră. Poziția SUA față de Rusia a fost și mai slăbită când Zidul Berlinului a căzut în 1989. Prăbușirea pașnică a comunismului a fost trâmbițată ca o justificare pentru cei care susținuseră dialogul și angajamentul prin comerț. Într-un discurs adresat Fundației Brandt în martie 2008, Stein­meier a exprimat clar acest punct de vedere: „Ceea ce a realizat Ostpolitik de fapt – așa cum recunosc acum și cei care au criticat-o la acea vreme”, a spus el, „a fost să facă pacea din Europa, în ciuda dificultăților, un pic mai sigură. Pentru mișcările pentru democrație din estul Europei a creat noi posibilități, un nou spațiu de acțiune. A fost un factor cheie în încheierea confruntării dintre cele două blocuri.”

Olaf Scholz, actualul cancelar al Germaniei, rămâne un adept al acestui punct de vedere, argumentând anul trecut că Ostpolitik a contribuit la căderea Uniunii Sovietice și a pus bazele democrației și aderării la UE pentru o mare parte din Europa de Est.
Co-liderul SPD, Lars Klingbeil, a insistat, de asemenea, că Ostpolitik „a fost baza pentru reunificare și sfârșitul războiului rece. Drept urmare, în Republica Federală există un consens de zeci de ani că conflictele pot fi dezamorsate prin dialog. Nu vom lăsa să se vorbească de rău despre asta.”

Cu toate acestea, un număr de istorici și scriitori cred că această imagine roz a Ostpolitikului este înșelătoare. „Ideea că politica de destindere a lui Willy Brandt față de Moscova a dus în linie dreaptă la căderea cortinei de fier și la unitatea germană este cel puțin o simplificare excesivă”, spune istoricul Jan Behrends. Jurnalistul german Thomas Urban, autorul unei noi cărți care critică Ostpolitik, consideră că rolul său în căderea zidului și reunificarea Germaniei a fost exagerat: „A fost consolidarea militară realizată de Reagan și inundarea pieței cu petrol ieftin care a dus la prăbușirea Uniunii Sovietice”, a spus el. Bugetul guvernului rus a devenit atât de dependent de energie pentru veniturile sale, a explicat scriitorul, încât, când prețul petrolului a scăzut la mijlocul anilor 1980, linia de salvare a Rusiei pentru capitalul extern a secat. „Gorbaciov nu mai putea finanța războaiele de peste mări și republicile sovietice”, a spus el. „Dar acest argument a lipsit cu desăvârșire în dezbaterea germană, în special în partea de stânga”.

Urban susține că teoria schimbării prin Ostpolitik suferă de două concepții greșite de bază: convingerea că schimbarea politică în Europa de Est ar putea veni doar din implicarea cu elita la putere, mai degrabă decât din mișcările civile și, în al doilea rând, că „securitatea trebuie să fie cheia pentru orice”.

Până la începutul secolului, susținătorii schimbării prin comerț au fost în sărbătoare. Cancelarul Schröder, cu o încredere tot mai mare, a promovat ideea unui parteneriat strategic cu Rusia. El l-a invitat pe noul președinte rus, Vladimir Putin, să se adreseze Bundestagului în 2001, unde acesta și-a cucerit audiența ținând discursul într-o germană fluentă și declarând că „războiul rece s-a încheiat”.

Schröder, la momentul discursului lui Putin, a văzut o confluență perfectă de interese între Europa, Germania și Rusia: pace, stabilitate, multilateralism și creștere economică. Putin, a fost convins Schröder, „dorește să transforme Rusia într-o democrație”.

În acest climat politic favorabil, lobbyiștii germani proruși, cum ar fi Klaus Mangold, președintele puternicului Comitet german pentru relații economice est-europene, au urmărit construirea a încă unei conducte de gaze, de data aceasta aducând gaz de la Vyborg pe sub Marea Baltică în Germania – primul Nord Stream. Schema a fost deosebit de controversată, deoarece ocolea Polonia, Belarus și Ucraina, reducându-le veniturile din tarifele de tranzit și slăbind puterea lor de negociere. Costurile de construcție a conductei de 7,4 miliarde de euro urmau să fie suportate de companiile private germane BASF și E.ON și de Gazprom, colos controlat de statul rus.

De data aceasta, protestele împotriva conductei nu au venit doar din SUA, ci din statele care ieșiseră recent de sub dominația sovietică, precum Polonia și Lituania. Radosław Sikorski, pe atunci ministrul polonez al apărării, a comparat în mod notoriu planul cu pactul de neagresiune Molotov-Ribbentrop din 1939 dintre Germania nazistă și Uniunea Sovietică, care a deschis calea pentru invadarea Poloniei.

Totuși, la 8 septembrie 2005, cu 10 zile înainte de alegerile în care social-democrații lui Schröder au pierdut în fața conservatorilor Angelei Merkel, contractul pentru Nord Stream 1 a fost semnat la Berlin de reprezentanții Gazprom, E.ON și BASF. Putin a stat alături de Schröder la ceremonia de semnare.

În ciuda diferitelor eforturi ale SUA de a convinge Europa să adopte o interdicție voluntară, inclusiv oferirea de surse alternative de energie, în 1981 Ruhrgas AG și Soyusgazexport au continuat colaborarea și au semnat un contract pentru importuri anuale de 10,5 miliarde de metri cubi de gaz sovietic pe o perioadă de 25 de ani. Șomajul în Europa era aproape de 9% la acea vreme, iar industria europeană trebuia să-și mărească aprovizionarea cu energie. În același timp, argumentul SUA cu privire la securitate a fost respins ca un mod voalat de promovare a industriei petroliere americane.

Schröder a fost de atunci remarcat pentru rolul său în crearea dependenței Germaniei de energia rusă și pentru că a devenit foarte bogat în acest proces. Dar distinsul fost diplomat german Wolfgang Ischinger a susținut recent că Schröder nu ar trebui să-și asume vina pentru că a dat aprobarea pentru Nord Stream în urmă cu 20 de ani: majoritatea politicienilor germani, a spus el pentru New York Times în aprilie, nu s-au întrebat dacă intră într-o dependență nesănătoasă de energia rusă. În articol, Schröder a susținut aceeași idee: „Nimănui nu i-a trecut prin cap că acest lucru ar putea deveni o problemă. A fost doar o modalitate de a procura gaze pentru germani, pentru industria grea a Germaniei și, de asemenea, pentru industria chimică, cu mai puține probleme și întreruperi.”

După aceea, se părea că, indiferent de eșecurile din relațiile germano-ruse, nimic nu ar fi putut schimba încrederea în comerț – nici „operațiunea de aplicare a păcii” a Rusiei în Georgia din august 2008, nici întreruperea livrărilor de gaze prin conducte de către Moscova într-o dispută cu Ucraina în ianuarie 2009, nici vestea că Putin plănuia să revină la președinție în 2012, înlocuindu-l pe Dmitri Medvedev, în care
Frank-Walter Steinmeier își pusese credința. În 2011, anul în care Nord Stream s-a deschis în sfârșit, exporturile comerciale totale germane către Rusia au crescut cu 34%, până la 27 de miliarde de euro.

Apoi a urmat invazia rusă a Ucrainei în februarie 2014. Inițial, incursiunea Rusiei părea să marcheze un punct de cotitură. Condamnarea de către Merkel a fost clară: anexarea Crimeei a fost contrară dreptului internațional. Au fost impuse sancțiuni în mod corespunzător, iar exporturile germane în Rusia au scăzut.

După invazia din 2014, mass-media germană serioasă, cum ar fi Frankfurter Allgemeine Zeitung, a publicat articole lungi care analizează opțiunile pentru modul în care Germania și-ar putea reduce dependența periculoasă de energia rusă. Multe dintre propuneri, cum ar fi noi terminale de gaz lichefiat pentru a permite Germaniei să importe combustibil din alte țări precum Qatar și SUA, sunt aceleași în discuție acum, ceea ce arată cât de puțină diversificare reală a fost realizată. Un oficial din Qatar din domeniul energiei a povestit recent cum a pierdut cinci ani încercând să pătrundă pe piața energetică din Germania, doar pentru a găsi ruta blocată la fiecare cotitură.

Unele sancțiuni germane asupra Rusiei au continuat mulți ani, dar susținătorii schimbării prin comerț și-au restabilit treptat terenul. Părea că nimic din ce ar putea face Rusia nu le-ar zgudui încrederea. La 4 septembrie 2015, la forumul economic de la Vladivostok, în prezența lui Putin, a fost semnat un acord pentru construirea gazoductului Nord Stream 2, care ar fi crescut considerabil dependența Germaniei de gazele naturale rusești. Gazprom ar fi preluat, de asemenea, activitatea de stocare a gazelor din Germania, predându-se astfel controlul rezervelor de energie germane unei puteri străine.

    —-

Diverse teorii – unele murdare, altele metafizice – au fost propuse pentru a explica refuzul Germaniei de a vedea pericolul dependenței sale de Rusia. Un argument pune vina pe politicienii SPD și funcționarii publici cărora li sa permis să se deplaseze fără probleme între funcțiile publice și funcțiile oferite de Putin și care au muncit din greu pentru a manipula mediul de reglementare al UE și al Germaniei pentru a se potrivi intereselor Gazprom.

Apoi, este problema lobbyului industrial germano-rus, așa cum este simbolizat de Forumul germano-rus, care a fost strâns legat și parțial finanțat de companiile germane active în Rusia. (Forumul a fost suspendat după invazia Ucrainei.) Consiliul său de administrație era format în principal din oameni de afaceri, adesea cu interese economice în Rusia. Președintele acestuia, Matthias Platzeck, fostul președinte SPD al Brandenburgului, părea cu adevărat șocat de invazia lui Putin: „M-am înșelat pentru că până de curând credeam că ceea ce s-a întâmplat este de neconceput”.

Istoricul Sarotte a spus că nu există dovezi clare că afacerile ar fi exercitat o influență mai mare în politică în Germania decât în alte țări. Cu toate acestea, de-a lungul anilor, Rusia a demonstrat o capacitate de a supune, și în unele cazuri de a corupe, clasa politică germană. Ministrul polonez de externe Zbigniew Rau, aflat într-o vizită la Berlin la sfârșitul lunii mai, a numit Ostpolitikul german un „fiasco”. Retorica germană din jurul valorii politice a interdependenței, a spus el, s-a rezumat la obținerea unui avantaj competitiv prin energie ieftină.

Thomas Urban, examinând rădăcinile psihologice ale Ostpolitik, evidențiază două emoții în relația Germaniei cu Rusia: nostalgia și vinovăția. El a descris „amintirea lui Bismarck, care a văzut alianța cu Rusia ca pe o ancoră a stabilității în Europa. Dar apoi a existat și sentimentul de vinovăție din cauza atacului german asupra Uniunii Sovietice din 1941, cu milioane de morți. Însemna că era dificil să critici Armata Roșie sau represiunea sovietică, deoarece a face asta înseamnă că nu recunoști cele mai mari crime din istorie. Orbește Germania față de partea neagră a Uniunii Sovietice. De asemenea, permite propaganda lui Putin vorbind doar despre morții ruși în război, și nu despre cei care au fost uciși în Ucraina și Belarus”. O mare parte din credința Germaniei în comerțul cu Rusia s-a născut din iluzii. Aceasta l-a determinat pe Steinmeier, ca ministru de externe, de exemplu, să caute în mod constant semne de reformă, ignorând sfaturile biroului de externe conform cărora ar avea nevoie de un plan B în cazul în care încrederea Germaniei în Rusia s-ar dovedi a fi nefondată. În 2016, Steinmeier a ținut un discurs profund sincer la Universitatea Ekaterinburg, întrebând dacă Germania și Rusia sunt încă capabile să se asculte una pe cealaltă. El a recunoscut că anexarea Crimeei a fost un punct de cădere, dar a sperat că dialogul este încă posibil, îndemnând ambele părți să nu-și întoarcă spatele una celeilalte.

Era discursul unui om care simțea că valul se stinge și care se temea că credința lui în dialog nu mai corespunde spiritului vremurilor mai grele. Acum, în calitate de președinte și șef de stat al Germaniei, oficialii ucraineni i-au spus lui Steinmeier că palmaresul său ca promotor al intereselor ruse în Germania înseamnă că nu este binevenit la Kiev în acest moment. Nu ar fi nevoie ca el să cadă în genunchi – așa cum a făcut Willy Brandt la Varșovia în 1970, cerându-și scuze pentru crimele de război ale națiunii sale – dar ar putea să reflecteze sobru asupra a ceea ce a mers prost cu politica pentru est a Germaniei atât de mult timp. Pentru că, până la urmă, trebuie încheiate niște socoteli.