Cum a ajuns Abramovici dintr-un copil orfan, fără nimic, să devină regele rățuștelor de plastic și un magnat cu o avere de 13 miliarde de euro

Au fost zile grele pentru Roman Abramovici. Guvernul de la Londra i-a interzis accesul pe teritorul britanic și i-a înghețat activele, despărțindu-l de o colecție impresionantă de mașini sport, de vila sa cu 15 dormitoare din buricul capitalei britanice, de apartamentul de lux cu vedere spre Tamisa și de echipa de fotbal Chelsea, scrie National Public Radio, o organizație media prestigioasă din SUA.

Uniunea Europeană i-a interzis și ea accesul în toate cele 27 de state membre și îi blochează conturile. Rusul nu mai poate merge la refacere în călduțul Saint-Tropez sau la schi și distracții de iarnă în Chamonix. Ar putea rămâne și fără supervila sa din cel mai turistic și aglomerat cartier al New Yorkului. Iahturile-i sunt vânate. Un activist proucrainean din Spania a închiriat o barcă și a încercat să deseneze graffiti pe vaporul de lux privat de 140 de metri, Solaris, ancorat într-un port din Barcelona. Deși activistul n-a reușit să facă ce și-a propus, Abramovici a dat ordin ca iahturile sale să fie scoase din porturile europene și duse în locuri sigure.

Abramovici însuși a fugit pentru siguranță spre est, înapoi, acasă în Rusia, una dintre puținele națiuni în care părea că mai este binevenit. Occidentul l-a acuzat că este apropiatul lui Putin, deși el a negat. Iar, poate ca să-și spele imaginea în ochii Vestului, sau poate ca să-i arate lui Putin că încă mai este  un personaj important, poate folositor, s-a implicat ca intermediar în negocierile dintre Rusia și Ucraina. Astfel, a ajuns în Turcia unde, aparent, a fost otrăvit.

A acuzat o orbire temporară. Toate acestea reprezintă cam multă publicitate nedorită pentru un om cu reputația de a evita atenția lumii. Un orfan care a copilărit în tundra înghețată a Siberiei, Abramovici a crescut cu nimic pentru a deveni un magnat cu o avere de 13 miliarde de dolari. Dar până la a ajunge acolo, a fost regele rățuștelor de cauciuc.

Mai tânăr decât cei mai mulți din prima generație de „oligarhi” ruși – așa cum sunt numiți oamenii de afaceri superbogați ai Rusiei – Abramovici a devenit cunoscut drept „oligarhul discret” deoarece, spre deosebire de mulți dintre contemporanii săi plutocrați, își ținea capul jos. În anii 1990, Abramovici a devenit protejatul lui Boris Berezovschi, care a fost probabil cel mai puțin discret dintre oligarhi. Berezovschi era cunoscut pentru gura sa mare. În 2000, a făcut greșeala de a-l contesta în mod deschis pe noul președinte, și anume pe Vladimir Putin, cineva pe care Berezovschi l-a ajutat decisiv în a fi ales în fruntea Rusiei.

Când Putin a lovit cu ciocanul, Berezovski a fost forțat să fugă din țară – iar Abramovici, fidel (și cu gura închisă) lui Putin, a preluat o mare parte din imperiul petrolier și cel media ale lui Berezovschi. Deja fostul om de afaceri a rămas un critic gălăgios al lui Putin după ce s-a mutat la Londra. A fost găsit mort acolo în 2013, atârnat de un laț în baie. Anchetatorii nu sunt siguri dacă a fost vorba de sinucidere sau crimă.

Un orfan care a copilărit în tundra înghețată a Siberiei, Abramovici a crescut cu nimic pentru a deveni un magnat cu o avere de 13 miliarde de dolari. Dar până la a ajunge acolo, a fost regele rățuștelor de cauciuc. La propriu.

Cu excepția lui Abramovici și a altor câteva nume notabile, distribuția personajelor care compun oligarhia Rusiei a fost înlocuită în mare parte după anii 1990, după ce Putin a început să curețe selectiv pătura superbogată și să-și ungă proprii oligarhi în efortul de a-și întări domnia.

Cu toate acestea, structura puterii rămâne aceeași. Este o relație simbiotică în care forța economică a oligarhilor susține puterea politică a președintelui rus, iar puterea președintelui susține puterea economică a oligarhilor – ca un rege medieval care primește tribut de la aristocrația sa în schimbul protecției sale. Este un aranjament pe care Occidentul a încercat să-l destrame prin sancțiuni.

Este imposibil de știut ce s-ar fi întâmplat cu Rusia într-un univers alternativ, unde tranziția națiunii la capitalism ar fi fost gestionată mai treptat și mai corect, iar oligarhii nu ar fi preluat niciodată cârma economiei rusești. Dar aici, în acest univers, povestea lor este crucială pentru înțelegerea ascensiunii lui Putin.

Oligarhia rusă a apărut din haosul privatizărilor rapide din anii 1990. După căderea Uniunii Sovietice în 1991, președintele rus Boris Elțîn, lider în revolta împotriva comunismului, a trebuit să găsească cum să treacă de la o economie de comandă și controlată la una de piață. Elțîn a apelat la economiștii ruși Iegor Gaidar și Anatoli Ciubais, care, cu ajutorul consilierilor occidentali, au pus la punct detaliile.

Au existat mulți economiști – inclusiv Gaidar și Ciubais înainte de a deveni oficiali guvernamentali – care credeau că tranziția la capitalism ar trebui să fie organizată lent și în etape. Ei știau că tranziția va fi complexă și dureroasă și avea sens ca Rusia să creeze mai întâi instituțiile de care piețele sănătoase și competitive au nevoie pentru a înflori – cum ar fi instanțe independente, piețe de capital funcționale și organisme de reglementare puternice. Dar Elțîn și aliații săi credeau că timpul nu este de partea lor.

O tentativă de lovitură de stat din august 1991 de către partizanii sovietici de linie dură împotriva reformatorilor aproape că a deraiat întregul proiect. Industriașii sovietici cu rădăcini adânci și membrii partidului doreau o întoarcere la vechea orânduire. Administrația Elțîn a decis că un program cunoscut sub numele de „terapie de șoc” – declanșarea rapidă a forțelor pieței – era modalitatea de a electrocuta vechiul sistem sovietic și de a forța Rusia să îmbrățișeze capitalismul.

Consilierii americani și creditorii globali, în special Fondul Monetar Internațional, au jucat un rol notabil în susținerea terapiei de șoc. Dar unii terapeuți influenți, precum economistul Jeffrey Sachs, pe atunci la Harvard, credeau că un program atât de radical avea nevoie de sprijin. El a propus ca Statele Unite și agențiile multilaterale de dezvoltare să-i ajute pe reformatorii ruși să reușească cu un pachet de ajutor de 30 de miliarde de dolari, asemănător cu ceea ce America a oferit Europei după al Doilea Război Mondial prin Planul Marshall. Sachs a cerut, de asemenea, anularea datoriilor Rusiei. Dar aceste idei au fost respinse de liderii americani.

Oligarhia rusă a apărut din haosul privatizărilor rapide din anii 1990. După căderea Uniunii Sovietice în 1991, președintele rus, Boris Elțîn, lider în revolta împotriva comunismului, a trebuit să găsească cum să treacă de la o economie de comandă și controlATĂ la una de piață.

Președintele Elțîn a dat primul șoc de amploare economiei ruse când a oprit sistemul de control al prețurilor în decembrie 1991. Pe măsură ce economia sovietică se prăbușea, aceste politici au ajuns să declanșeze hiperinflația. Până în 1994, prețurile de consum din Rusia aveau să crească vertiginos și să ajungă de aproape 2.000 de ori mai mari decât în 1990. Hiperinflația i-a devastat pe rușii de rând. În unele regiuni, profesorii ajunseseră să fie plătiți cu vodcă. Între timp, Ciubais a fost însărcinat cu supravegherea privatizării în masă.

Acest proces a presupus transformarea unei națiuni a cărei economie consta aproape în totalitate din industrii controlate de stat – fabrici, rafinării de petrol, mine, instituții de presă, fabrici de biscuiți, orice – în întreprinderi și afaceri private. A fost cel mai mare transfer de bunuri ale statului către proprietari privați din istoria umanității. Privatizarea s-a desfășurat în două valuri. Primul val, care a început în octombrie 1992, a avut cel puțin aspectul unui proces corect și deschis. Rusia a emis 148 de milioane de „certificate de privatizare” sau vouchere pentru cetățenii ruși. Aceste vouchere puteau fi vândute sau schimbate la liber pentru a fi apoi folosite la a cumpăra acțiuni ale întreprinderilor de stat care deveneau private la licitații publice.

Era ca și cum fosta Uniune Sovietică organiza cea mai mare vânzare de vechituri din lume, iar voucherele erau biletele pentru cumpărături. Cei aflați pe drumul lor spre a deveni prima clasă de oligarhi ai Rusiei au bătut țara în lung și în lat încercând să cumpere cât mai multe vouchere. Mulți dintre oligarhi au răsărit din nimic. Inițial, ei s-au îmbogățit – dar nu chiar încă să-și permită iahturi peste iahturi – prin avântul de pe piața neagră sau prin afaceri legitime, când Uniunea Sovietică a permis pentru prima dată antreprenoriatul privat la sfârșitul anilor 1980.

De exemplu, Roman Abramovici a făcut primul său purcoi de bani vânzând rușilor rățuște de cauciuc și alte obiecte diverse din apartamentul său din Moscova (serios). A fost și mecanic. Când a început privatizarea, mulți dintre viitorii oligarhi dețineau deja bănci și aveau destui bani pentru a cumpăra o mulțime de vouchere. Iar viitorii mari oameni de afaceri au început să cumpere, de ordinul a sutelor de mii de vouchere, fiecare valorând 10.000 de ruble, sau aproximativ 40 de dolari sau mai puțin în anii 1990. Rușii din clasa de mijloc, care în tot acest timp se luptau cu hiperinflația, erau adesea mai mult decât dornici să vândă.

După ce au strâns vouchere, oligarhii – atât cei veniți de nicăieri, cât și foștii securiști sau oameni din guvernului sovietic – le-au folosit la licitații pentru a cumpăra acțiuni la noile companii private. Din toate punctele de vedere, multe dintre aceste întreprinderi au fost subevaluate în mod șocant de clar și de mult – iar cei care au reușit să pună mâna pe întreprinderile profitabile au devenit fabulos de bogați într-o perioadă foarte scurtă de timp. Între 1992 și 1994, aproximativ 15.000 de întreprinderi de stat au devenit private în cadrul programului de privatizare în masă. Până în 1994, când a expirat programul de vouchere, aproximativ 70% din economia Rusiei era privatizată. Dar unele dintre cele mai mari și mai valoroase industrii au rămas în mâinile guvernului. Ciubais avea planuri de a privatiza aceste întreprinderi de stat și de a strânge fondurile atât de necesare pentru guvern, vânzându-le în numerar celui mai mare ofertant prin licitații legitime. Cu toate acestea, politicul a împiedicat procesul de privatizare din ce în ce mai nepopular – și chiar a amenințat că îl va inversa. Atunci administrația Elțîn a recurs la o formă mult mai gri de privatizare. În 1995, Boris Elțîn ajunsese deja foarte nepopular. Hiperinflație. Declinul statului de drept și al ordinii. Apariția mafiei și a crimelor de genul execuțiilor pe străzile Moscovei. Incapacitatea Rusiei de a plăti salariile și pensiile angajaților de la stat. Sentimentul că bărbații fără scrupule îmbrăcați în costume erau singurii care câștigau în noua economie. În plus, Elțîn era un bețiv notoriu cu probleme grave de sănătate. La doar un an de la realegere, gradul de aprobare al lui Elțîn a scăzut la o singură cifră, iar politicianul se confrunta cu spectrul unui contestatar comunist din ce în ce mai popular, care se părea că putea câștiga alegerile prezidențiale din 1996.

Aproximativ 15.000 de întreprinderi de stat au devenit private în cadrul programului de privatizare în masă din Rusia, între 1992 și 1994.
Aproximativ 70% din economia Rusiei era privatizată la finalul anului 1994.

Odată cu stagnarea privatizării, cu acutizarea disperării guvernului după bani și cu cu apariția fricii tot mai mari că Rusia e pe cale să alunece înapoi în comunism, Ciubais și administrația Elțîn au apelat la o schemă mai subtilă cunoscută sub numele de „împrumuturi pentru acțiuni”. Planul secret a funcționat în principiu cam așa: cei mai bogați oligarhi au împrumutat guvernului miliarde de dolari în schimbul unor pachete masive de acțiuni la cele mai valoroase întreprinderi de stat ale Rusiei. Când guvernul nu și-a mai plătit împrumuturile, așa cum se și așteptau participanții la schemă, oligarhii aveau să plece cu cheile celor mai profitabile companii din Rusia. În schimb, guvernul avea să obțină banii de care avea nevoie pentru a-și plăti facturile, privatizarea ar continua să meargă înainte – și, cel mai important, oligarhii vor face tot ce le stă în putere pentru a se asigura că Elțîn va fi reales. Între noiembrie și decembrie 1995, douăsprezece dintre cele mai profitabile întreprinderi industriale din Rusia au fost scoase la licitație și date oligarhilor, inclusiv o companie minieră, două companii siderurgice, două companii de transport maritim și cinci companii petroliere. Licitațiile au fost o farsă completă. Ciubais și echipa sa au stabilit dinainte cu oligarhii cine va primi ce și pentru ce preț. Și prețurile pe care oligarhii le-au plătit pentru aceste corporații au fost un jaf – aproape la propriu. De exemplu, Boris Berezovschi și Roman Abramovici, acum departe cu mult de zilele când vindea rățuște de cauciuc, au primit cote mari din compania petrolieră Sibneft pentru aproximativ 200 de milioane de dolari. În 2009, când Putin a renaționalizat compania, Abramovici și-a vândut pachetul înapoi guvernului pentru 11,9 miliarde de dolari. „Ciubais  nu i-a făcut niciodată publicitate – el a încercat să țină obiectivele cât mai ascunse pentru a nu alarma opoziția – dar programul de împrumuturi contra acțiuni ar fi trebuit într-adevăr să fie numit magnați pentru Elțîn”, scrie David Hoffman, fostul șef al biroului de la Moscova al The Washington Post, în cartea sa The Oligarhis: Wealth And Power In The New Russia. „Ciubais  a fost dispus să predea proprietățile statului fără concurență și, după cum s-a dovedit, la prețuri de nimic, dar într-un mod care să-i țină pe oamenii de afaceri alături de Elțîn în campania de realegere din 1996”.

Ținându-se de cuvânt, oligarhii, care se luptau adesea între ei, și-au unit forțele în spatele campaniei de realegere a lui Elțîn. Ei au donat milioane de dolari pentru acest efort. Au angajat cei mai buni agenți politici pe care îi cunoșteau. Au spălat bani guvernamentali în băncile lor și i-au introdus în mașinăria de campanie a lui Elțîn. Doi dintre oligarhi, Boris Berezovschi și Vladimir Gusinschi, controlau două dintre cele trei mari rețele rusești de televiziune – și au inundat eterul cu propagandă pro-Elțîn. Alimentat de imensa putere a oligarhilor, Elțîn a condus prima campanie prezidențială în stil american a Rusiei. Pe măsură ce alegerile se apropiau, Elțîn a făcut o mișcare cinică pentru a-i liniști pe criticii schemei sale de privatizare, concediindu-și public țarul super nepopular al privatizărilor, pe Ciubais . „A vândut o mare industrie pentru aproape nimic”, a spus Elțîn presei. „Nu putem ierta asta”.

În ciuda faptului că au fluturat steagul piețelor libere și al democrației, reformatorii anilor 1990 – poate în mod ironic – au implementat o mare parte din reformele lor în mod nedemocratic, deseori prin decrete prezidențiale care au avut ca rezultat acorduri încheiate în spate cortinei cu cei bogați și puternici. Mulțumită în mare măsură beneficiarilor din oligarhie ai acestor înțelegeri, Elțîn și-a învins destinul și a câștigat (re)alegerile. Capitalismul de cumetrie în stil rusesc s-a instalat pentru a rămâne.

În 1999, Boris Elțîn și aliații săi oligarhi au fost de acord că un fost ofițer obscur al KGB pe nume Vladimir Putin trebuie să fie omul care va deveni premierul lui Elțîn și, în curând, următorul președinte al Rusiei. Era un nimeni, o vagă figură publică, dar avea reputația de a fi loial. Oligarhii și conducătorii aveau încredere că, odată ajuns la putere, Putin va avea grijă de interesele lor, așa cum a făcut Elțîn. Nici nu-și închipuiau Ce monstru aveau să creeze.

La câteva săptămâni după victorie, Boris Berezovschi s-a lăudat la Financial Times că el și alți șase oligarhi ruși controlează jumătate din economia Rusiei. Această dimensiune pare să fi fost umflată semnificativ. Cu toate acestea, până în 1996, lumea putea vedea că Rusia avea o nouă clasă de industriași și bancheri care dețineau o putere enormă. O clasă care și-a făcut averea nu prin idei de îmbunătățire a societății, produse plăcute consumatorilor sau inovații tehnologice – ci mai degrabă prin corupție, lipsă de scrupule și jefuirea materiilor prime din Rusia. Pe măsură ce sănătatea lui Elțîn continua să se deterioreze la sfârșitul anilor 1990, oligarhii au început să-și facă griji cu privire la cine va fi succesorul președintelui și protectorului lor. Moștenitorul natural al lui Elțîn ar fi fost oricine ar fi ocupat postul de prim-ministru. Dacă Elțîn demisiona, premierul ar deveni automat președinte interimar și ar avea avantajul de a ocupa funcția în timpul alegerilor.

În 1999, Boris Elțîn și aliații săi oligarhi au fost de acord că un fost ofițer obscur al KGB pe nume Vladimir Putin trebuie să fie omul care va deveni premierul lui Elțîn și, în curând, următorul președinte al Rusiei. Era un nimeni, o vagă figură publică, dar avea reputația de a fi loial. Oligarhii și conducătorii aveau încredere că, odată ajuns la putere, Putin va avea grijă de interesele lor, așa cum a făcut Elțîn. Nici nu-și închipuiau ce monstru aveau să creeze. Pe unii dintre eu, Putin i-a mâncat de vii, dar au murit bogați.