Cu trenul prin Riviera Franceză

În urmă cu un an, mă urcam îmăpreună cu o prietnă în avion pentru a petrece patru zile pe vestita Coastă de Azur, una dintre cele mai populare, dar și scumpe zone ale Franței. Și, cu toate că cele mai Cunoscute stațiuni din sudul țării sunt Nisa, Cannes și Saint-Tropez, abia micile orășele, mai puțin cunoscute, pe care le-am descoperit în puținul timp petrecut acolo m-au făcut să mă îndrăgostesc cu adevărat de această regiune.

Am aterizat într-o seară de joi pe micul aeroport al Nisei, după un scurt zbor, pentru care plătisem, la acea vreme, doar 35 de euro/persoană.

După două luni de iarnă mohorâtă eram avidă de soare și de explorat străzi, catedrale, piețe, magazine și natură. Soarele s-a încăpățânat însă în mare parte a timpului să își facă apariția, însă la toate celelalte capitole n-am fost câtuși de puțin dezamăgită.

De la aeroportul din Nisa se ajunge foarte ușor în centrul orașului, cu tramvaiul L2, costul biletului, pe care l-am cumpărat direct dintr-o aplicație de transport locală redenumită între timp Lignes d’Azur, fiind de doar 1,5 euro. Deși inițial am vrut să rezervăm un mic apartament pe Promenade des Anglais, faptul că ne făcusem un itinerar destul de aglomerat, pentru care depindeam de tren, ne-a determinat să ne reorientăm spre un hotel amplasat aproape de gară, mai ales că plănuiam să plecăm dis de dimineață la drum.

Prima seară ne-am petrecut-o căutând o masă liberă în furnicarul de terase presărate pe străzile din centru. A doua zi, trezite la 8:00, în ciuda ploii mărunte și a norilor vineții am decis să ne respectăm planul. Prețul biletului de tren pentru întreaga zi a fost cât se poate de convenabil, căci pentru doar 10 euro am avut posibilitatea de a face trei opriri de-a lungul traseului.

<5 km2, sufrafața orășelului Villfranche-sur-Mer. 15 euro costă accesul în Vila Ephrussi de Rothschild

Start la maratonul excursiilor

Am poposit întâi în pitorescul Villfranche-sur-Mer, unde, entuziasmate de câteva raze timide care reușiseră să străbată până la noi, ne-am așezat chiar pe malul Mediteranei pentru a savura un al doilea mic dejun, pe îndelete: crêpes, cappuccino și un fresh îmbietor de portocale. Cu o suprafață de nici 5 kilometri pătrați, Villfranche-sur-Mer este poate cel mai colorat orășel din sudul Franței, încântându-și vizitatorii cu o explozie de culoare, nuanțele calde de roz, portocaliu și galben intens contrastând puternic cu obloanele verzi și albastre și copertinele dungate, atât de caracteristice regiunii, creând acel aer estival pe care turiștii îl caută cu jind când ajung prin aceste locuri. Zgribulite, am reușit în cele din urmă să intrăm și noi în această atmosferă de vacanță, căci era greu să îi reziști.

Am explorat apoi, pentru încă o oră, străduțele înguste și întortocheate, încântându-ne privirile cu mici suvenirurile artizanale expuse în ferestrele buticurilor care abia începeau să își ridice obloanele când noi deja ne pregăteam să plecăm spre următoarea destinație.

Am mai fi vrut să rămânem, mai ales că la mică distanță se afla unul dintre cele mai vizitate obiective ale regiunii: Saint-Jean-Cap-Ferrat, o localitate situată într-o peninsulă cunoscută pentru vilele și resorturile luxoase, dintre care poate cea mai faimoasă este Vila Ephrussi de Rothschild. Construită pentru baroneasa Béatrice de Rothschild, membră a celebrei familii de bancheri, aceasta poate fi vizitată contra unei taxe de acces de 15 euro. Lipsa timpului ne-a împins însă din nou spre gară.

~ 5 euro, tariful de acces la Jardin exotique d’Èze

Pe urmele lui Nietzsche

Următoarea stație în care am coborât a fost cea din Èze. Drumul din gară până în oraș nu fost însă deloc ușor, și asta pentru că micul orășel medieval e situat la peste 400 de metri altitudine, iar noi am vrut să îl străbatem pe jos, urmând abrupta Potecă a lui Nietzsche, numită astfel deoarece cunoscutul filosof obișnuia să își petreacă aici vacanțele.

Deși paltoanele ne atârnau greu pe umeri iar tălpile se ridicau din ce în ce mai obosite de jos, pe măsură ce urcam panorama superbă care se năștea la picioarele noastre, devenind pas cu pas tot mai amplă, mai bogată, ne-a recompensat efortul pe deplin. Se spune chiar că, în zilele senine, poți zări în depărtare insula Corsica.

Spre deosebire de comunele colorate de la poalele lui, medievalul Èze, în care găsești și rămășițele unui castel, era acoperit de piatră cenușie, de parcă îmbătrânise și devenise, de-a lungul secolelor, sur, bătut de ploi și vânturi.

Străzile pavate, ca un labirint, ascundeau fel de fel de surprize, de la magazine artizanale la galerii de artă, însă din păcate multe erau încă închise în lipsa turiștilor, ceea ce ne-a oferit totuși plăcerea de a-l explora fără grabă.

Highlightul vizitei noastre, pentru care am plătit doar câțiva euro, a fost însă Jardin exotique d’Èze, o superbă grădină botanică cocoțată pe stâncă, în care am găsit o colecție impresionantă de cactuși și alte suculente, specii aduse de prin diferite colțuri ale lumii. Printre ele se iveau, grațioase, Zeițele Pământului – siluete feminine sculptate cu migală de Jean-Philippe Richard, care, pentru a-și desăvârși munca, a adăugat în dreptul fiecăreia un scurt poem.

Din timp în timp găseam câte un loc de popas, unde te puteai opri pentru a contempla peisajele dramatice din vale, care l-au inspirat și pe filosoful mai înainte amintit să scrie celebra operă „Așa grăit-a Zarathustra”.

În cetate există și un hotel de lux, Chateau Èze, amenajat în fostul castel, iar în afara zidurilor se află o fabrică de săpun și o alta de parfumuri.

La plecare am luat autobuzul și, ajunse din nou în gară, am plecat spre Monaco.

10 euro, costul biletului de acces la Palatul Princiar din Monaco, cu ghid audio inclus. 1929 este anul în care a fost organizată pentru prima dată cursa de Formula 1 la Monaco

Spectatori sau părtași la lux

Monaco ne-a întâmpinat ploios și mohorât, ceea ce nu ne-a împiedicat să dăm însă o raită prin micul oraș-stat vecin cu Franța. Prima oprire am făcut-o la celebrul cazino din Monte-Carlo, unde se rulează, anual, zeci de milioane de euro, dar doar de străini, și asta pentru că monegascii nu au voie să parieze „la ei acasă”, ca urmare a unei reguli stabilite în urmă cu peste două secole de prințesa Caroline, regent de facto al țării.

Bolizii parcați în față îți luau ochii, fie că erai pasionat sau nu de lumea automobilelor, dar nici clădirea-monument, proiectată în stil Beaux-Arts chiar de celebrul arhitect francez Charles Garnier, și care adăpostește nu doar cazinoul, ci și Opéra de Monte-Carlo și biroul Les Ballets de Monte-Carlo, nu se lăsa mai prejos, atrăgând deopotrivă turiștii și obiectivele camerelor foto ca un magnet, sub privirea vigilentă a agenților de securitate. Dacă vrei să-ți încerci norocul la „păcănelele” istorice, intrarea în atrium e gratuită, dar pentru a putea vizita restul sălilor, fie pentru poze, fie pentru a juca la ruletă, trebuie să plătești o taxă de acces de 17 euro.

Lângă cazino stau înșirate câteva terase cu prețuri piperate, dar pline ochi. Un alt reper al locului e grădina din față, o oază verde, amenajată cu gust.

La vreo 20 de minute de mers pe jos sau la câteva stații de autobuz distanță se află Palatul Princiar, pe care, din păcate, nu l-am mai putut explora, deoarece în luna martie era încă închis. Cu o istorie de peste nouă secole, reședința regală în care a trăit inclusiv celebra actriță Grace Kelly, după căsătoria cu prințul Rainier III, își așteaptă vizitatorii între aprilie și jumătatea lunii octombrie, iar costul biletului este de 10 euro, cu ghid audio inclus.

Dacă în miez de vară sau în timpul celebrului Grand Prix orașul e ticsit de lume și asurzit de vuietul mașinilor de curse, în timpul vizitei noastre, fiind abia martie, străzile încă erau pustii, străbătute în grabă de câte-un bancher elegant, cu pantofi comozi și servietă.

1946 este anul în care a fost organizată prima ediție a Festivalului Internațional de Film de la Cannes

Hollywoodul Europei

Fiind în zonă, nu puteam să nu vizităm și celebrul Cannes, renumit pe întregul mapamond în special pentru Festivalul Internațional de Film, organizat aici încă din 1946. Așa că a doua zi am luat trenul în direcția opusă și, după o scurtă călătorie, am ajuns. Nu am zăbovit însă prea mult. După o scurtă plimbare pe Promenade de la Croisette, câteva poze pe covorul roșu, tocit de numeroasele defilări, și un mic ocol până la Notre-Dame d’Espérance, unde, din spatele literelor ce alcătuiesc numele orașului, imitând celebrul logo de la Hollywood, poți admira portul, ne-am întors la Nisa.

VILLE DU CITRON

Cu o zi înaintea plecării ne-am îndreptat din nou spre gară pentru o ultimă excursie, mergând de această dată până aproape de granița cu Italia. La Menton.

Poreclit Ville du Citron (Orașul Lămâilor), încă de la primii pași te va uimi cu puzderia de culori ce mânjesc zidurile vii ale caselor construite abrupt, pe stâncă. O plajă cu nisip de culoarea aurului înnegrit de vreme îmbrățișează cu valuri spumoase promenada, îmbiindu-te să te așezi pe mal și să contempli în liniște panorama.

Influențele italiene începeau să-și spună cuvântul, căci din loc în loc mai găseai câte un vendor stradal, care te invita gălăgios să cumperi arancini (bile de orez prăjit, cu diferite umpluturi), pe care i-am încercat, însă nu s-au ridicat la nivelul celor testați pe străzile Siciliei.

Ne-am rătăcit până spre seară pe străduțe, ascunzându-ne de ploaie sub tarabele ticsite de citrice apetisante, prin patiseriile cu geamuri aburinde și miros îmbietor, în care am mâncat cele mai bune mese, ori prin magazinele de suveniruri și mici ateliere de artă. Într-unul am fost chiar invitate de un tânăr cu șorțul plin de vopsea să explorăm pe îndelete șevaletele încărcate de culoare, pensulele ciufulite și bucățile ciobite de grafit, îngrămădite într-un haos ordonat în tot spațiul disponibil, în timp ce el ne povestea entuziasmat cum s-a mutat în Franța cu visul de a-și deschide o galerie. 

6-7 euro este prețul unui bilet de tren pe ruta Nisa-Menton

Moștenire românească

Duminica ne-am petrecut-o în Nisa, cu o primă vizită la muzeul Marc Chagall, pentru a descoperi viziunea artistului asupra diferitelor teme biblice. Intrarea costă 5 euro, iar persoanele de sub 26 de ani beneficiază de acces gratuit. Ne-am oprit apoi la Église Saint-Nicolas et Sainte-Alexandra de Nice, o superbă catedrală ortodoxă, ornată cu turle colorate, ca o căsuță de turtă dulce. Un „must” al Nisei e hotelul Negresco, fondat de Henri Alexandre Negresco, un hotelier de origine română, în 1913. Proiectat în stil neoclasic, cu influențe baroce, e unul dintre cele mai emblematice hoteluri istorice ale Europei, dat fiind că s-a numărat printre primele astfel de edificii de lux de pe continent construite de o persoană din afara clasei nobiliare. Oricât ar părea de surprinzător, furate de peisaj, nu am apucat să îl vizităm, însă e un bun motiv să revenim pe Coasta de Azur.  

1913 este anul în care a fost construit hotelul Negresco