Cronică de teatru. Pandorium sau amalgamul ființelor de tot felul, de aici și de acum

Cât timp iți acorzi pe zi pentru a fi sincer cu tine însuți? Câte minute sau ore îți rezervi pe săptămână pentru o minimă reculegere, o întâlnire sinceră cu tine însuți. De câte ori accepți pe săptămână acel «recurrent meeting request» pe care ți l-ai trimis odată, într-o searĂ, când tremurai și te temeai că nu mai știi cine ești cu adevărat.

de Georgiana Gheorghe (colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru)

Cine sunt eu. Cine sunt ceilalți. Ce sunt eu pentru ei. Ce sunt ei pentru mine. Cine sunt prietenii adevărați și cine sunt prefăcuții care pretind că îmi sunt prieteni. Atâta joc societal, atâta falsitate și prefăcătorie este în jur, încât, omule, chiar ai nevoie să te mai scuturi din când în când de praful aparențelor, care se așază pe costumul tău.

„Dar dacă știi să pui în toate un dram de judecată se spulberă puțința de greșeală.

Nu mă încred în privirea prea rapidă, nici în urechea prea înceată. Eu pe judecată pun temei! Iar ochii mei, cu ajutorul ei, deși mă mint într-una, nicicând nu mă înșeală.

Dar dacă ar fi să cred, ca alții, minciuna lor sfruntată, aș zice că în lună se vede-un chip de fată. Dar știu că nălucirea din jocurile umbrei și luminii se arată, din care se năzare un om, un bou, un elefant… Va veni oare vremea cu zări mai luminoase, mult așteptatul timp pe care ni-l dorim? Când vom putea să ne-ndeletnicim cu artele frumoase? Oglinda clară e a singurătății. Izvorul dacă-l tulburi, mai poți să te priveșți pe fața-nnegurată a răscolitei unde, când chipul tău în norul nămolului se-ascunde? Lăsați să se așeze la fund: nămol, nisip. Și apa vă va-ntoarce adevăratul chip.”

Acesta este un fragment din textul spectacolului PANDORIUM, un frumos amalgam al Fabulelor lui La Fontaine, pus pe scena Teatrului Odeon de regizorul Zoltán Balázs, ce a avut premiera în luna noiembrie. Un fel de Fermă a Animalelor așa cum știți de la George Orwell, care a inspirat celebrul film de animație, doar că mult mai romanțat și poetizat. Cu o tușă aristocrat-franțuzească. Este poate și motivul pentru care scenografia și costumele se ridică la rang de mare artă, căci am avut senzația unei parade live de moda hautecouture și prêt-à-porter de pe Rive Gauche, Paris. Aviz amatoarelor de ținute și accesorii vestimentare șic, cu personalitate, mai ales acum, în sezonul multiplelor team buildinguri și petreceri corporate, dar și a Revurilor memorabile. E o invitație călduroasă în sala Majestic a Teatrului Odeon, cel mai frumos teatru din București, din perspectiva arhitecturii și designului interior. Regizorul a deschis cutia Pandorei și a ilustrat cu măiestrie, prin textele lui La Fontaine aduse în contemporan, multe dintre bolile, durerile și urâțeniile sufletului omenesc. Spre deosebire de Pandora, el lasă și Speranța să iasă în Universul artistic creat pe scenă.

Spectacolul lui este astfel o invitație la introspecție, căutare a sinelui și îmbunătățire a acestuia, astfel încât să devenim mai buni cu noi și cu cei din jur.

Cromatica spectacolului este centrată pe roșu, negru și alb, culori puternice, elegante,  expresive și profunde, care, alături de muzică și coregrafie nu vă lasă să respirați prea mult. Am stat de vorba după spectacol cu actrița Ioana Marcoiu, pentru că tare mult mi-a plăcut în rol de viperă languroasă, frumos unduitoare în jurul lui Conrad Mericoffer (pe care îl știți probabil din recent lansatul film Câmp de maci/Poppy Field, în regia lui Eugen Jebeleanu). El e, de altfel, singurul bărbat din spectacol care face față cu brio celor opt actrițe de vârste și personalități diferite, care se metamorfozează timp de 90 de minute în zeci de roluri de varii vietăți.

Pe Ioana o remarcasem și în musicalul Cabaret (regia, Răzvan Mazilu) dar și în Cui i-e frică de Virginia Woolf (regia, Alexandru Mâzgăreanu), ambele văzute tot la Odeon. 

Cum a fost întâlnirea cu textul din Pandorium? Nu e ușor să „joci” pe versuri.

I.M. A fost o întâlnire în care am învățat că de multe ori e mai bine să taci, să asculți și să înțelegi despre ce e vorba fără să sari să spui concluzia înainte de a afla toate informațiile. Spun asta pentru că eu am fost destul de contrariată la început când am auzit că o să vină Zoltan să monteze Fabule de la Fontaine. Mă întrebam de ce ar vrea să monteze așa ceva? Îmi aduceam vag aminte de fabulele lui, de când le-am studiat în școală sau din ce îi mai citeam fiicei mele. La prima repetiție, Zoltan ne-a întrebat dacă ne plac sau nu fabulele și ce părere avem, iar eu am fost destul de rezervată și i-am spus că nu mă atrag în mod special, mai ales când mă gândeam la Greierele și Furnica. Apoi au urmat 2 săptămâni în care am citit și am descoperit cu adevărat fabulele lui la Fontaine și a fost o revelație pentru mine să citesc fabule filosofice, fabule scrise atât de inteligent și care spuneau atât de mult în câteva versuri. În unele momente am simțit că poți citi o fabulă de o pagină care spune la fel de mult cât o carte de 350 de pagini. Ca atunci când te duci la teatru și vezi viața unui personaj în două ore.  Ca o pastilă. Mai multe spectacole într-un spectacol.

Care este ideea cu care ar trebui să plece spectatorii? Chintesența spectacolului?

I.M. Cred că pentru fiecare spectator e diferit. La modul ideal pentru mine ar fi important ca cei care vin să vadă acest spectacol să se regăsească în situațiile expuse, să fie exact ca o oglindă în care să își vadă calitățile și defectele sau să recunoască prieteni sau cunoștințe care se comportă precum vulpea, barza, leul sau șarpele. Până la urmă, oricât de mult avansăm ca specie, ca tehnologie, baza e aceeași. Iubirea, setea de putere, lăcomia, ignoranța, bunătatea, răutatea, orgoliul, frustrarea au fost dintotdeauna și nu cred că se va schimba ceva indiferent de câte clădiri, roboți, aparate și mai stiu eu ce, vom construi. Din această cauză consider că La Fontaine este, de fapt, foarte actual. Problemele sunt aceleași  ca acum 400 de ani doar că în altă formă.

Eu am remarcat în mod deosebit costumele din spectacol. Din toată experiența ta artistica, în ce costume te-ai simțit minunat?

I.M. Când am citit întrebarea primul gând a fost la o rochie dintr-un spectacol pe care l-am făcut la master, „Nefericiții” de Milán Füst, regia: Zsuzsanna Kovacs, care s-a jucat și la teatrul Odeon. Era o rochie simpla cumpărată de la un second-hand din câte îmi amintesc dar care mi s-a părut perfectă pentru rolul pe care îl interpretam și practic, rochia a venit ca o completare la ce construisem deja. Spectacolul este ca un puzzle iar costumul e o piesă foarte importantă. Dacă în „Nefericiții” costumul a venit că o completare, în „Cabaret” am descoperit ceva nou la costum. Atunci când am pus rochia pe mine, m-a făcut să mă simt atât de diferit încât am descoperit o atitudine pe care cred că Sally o are în anumite momente. A fost că și cum aș fi gustat un fruct pe care nu l-am mâncat niciodată până în acel moment. Minunat m-am simțit în toate costumele în care am avut grijă de lumea interioară a personajului și în care scenograful și regizorul au avut o colaborare bună, în același sens.

Te-am remarcat și mi-ai plăcut în rolul viperei, dintre toate pasările și animaluțele pe care le „interpretezi”. Ai un dans frumos, natural. Ai luat lecții de dans în mod special cu vreun coregraf? Te-am remarcat, evident, și în Cabaret. Te-a ajutat colaborarea cu dansatorul și coregraful Răzvan Mazilu?

I.M. Nu, nu am luat lecții de dans, nu am făcut dans când eram mică… am descoperit partea aceasta la mine abia când am intrat la liceu.  Specializarea a fost tot „teatru”. Acolo am început să avem ore de mișcare scenică. Apoi la facultate am făcut dans contemporan. Dar niciodată nu credeam că voi ajunge să fac musical. La prima colaborare cu Răzvan Mazilu nu am înțeles de ce m-a luat pe mine. Nu mai făcusem asta niciodată. Iar lucrul la „Cabaret” da, m-a ajutat enorm în tot ceea ce am făcut după. Am lucrat cu Răzvan foarte intens, foarte precis; el ține tot timpul la o anumită calitate a mișcării. Cu el am învățat mai tare ca niciodată ce înseamnă coordonare, precizie, atenție și relaxare în același timp. Zoltan a venit la scurt timp după ce am terminat lucrul cu Răzvan, iar asta m-a ajutat pentru că m-a prins într-o condiție fizică bună și deja arsesem niște etape. Dansul pe care l-am construit cu Conrad și Zoltan a venit foarte lin, a curs într-un fel pentru că am plecat de la ideea șarpelui care îl ademenește pe om și atunci toate mișcările care s-au creat au venit din această poveste. Pentru mine, dansul șarpelui e un dialog cu bărbatul pe care mi-l doresc.

Eu te-am văzut și în „Cui i-e frica de Virginia Woolf?” Ce gen de teatru îți place să faci cel mai mult? (musical, dramatic, mixt)

I.M. Nu știu. Dacă primeam această întrebare acum câțiva ani, cu siguranță răspundeam că îmi place tot ce e tragic, să sufăr, să plâng, să fie cu încărcătură, cu durere de cap. Doar că mi-am dat seama că voiam să fac asta pentru că îmi era la îndemână și intra într-un fel în zona mea de comfort. Să joc comedie mi se pare foarte greu și nu știu exact de ce, consider că râsul te poate trăda tare în scenă. Dacă nu e autentic, toată lumea își dă seama. Dar, în același timp, îmi place provocarea, îmi place să fac lucruri noi, lucruri de care la început îmi e teamă. Vreau să ies din zona mea de confort pentru că doar așa voi putea descoperi noi lucruri despre mine și pot evolua.

În ce spectacole te pot vedea oamenii în prezent? 

I.M. În „Cabaret, Pandorium, Cui i-e frica de Virginia Woolf” și „Gardenia” la teatrul Odeon și de curând am reluat spectacolul „Weekend comedy” care se joacă la teatrul Metropolis.

Spune-mi trei lucruri despre tine care te definesc ca artist și un lucru foarte personal, intim, dar care poate fi devoalat, evident.

I.M. E o întrebare tare grea, la care m-am tot gândit. Nu îmi dau seama dacă lucrurile pe care o să le scriu aici mă definesc cu adevărat sau vreau eu să cred că e așa. De multe ori gândim și credem despre noi că suntem într-un fel, dar din afară suntem văzuți cu totul altfel. Totuși îmi place să cred despre mine ca artist că sunt un om pe care te poți baza pe scenă, că sunt deschisă la propuneri și că am bun simț. În ultima vreme am simțit din ce în ce mai mult nevoia de echilibru interior. Ultimele proiecte m-au obligat să lucrez cu mine tot mai mult, să reușesc să trec peste perioade dificile în care lucrurile nu ies, dar și să învăț să mă bucur și să spun mulțumesc când cineva îmi face un compliment. În mine e o luptă între Ioana copil și Ioana adult. Mai am nevoie de timp să fac să se împrietenească copilul cu adultul. Încerc ca în fiecare zi să am măcar zece minute în care stau eu cu mine și mă gândesc la lucrurile bune, de care sunt recunoscătoare, dar și la lucrurile mai puțin bune la care trebuie să lucrez. Ce știu sigur este că aleg ca viața mea să fie o călătorie cu sens, în care să fiu mai bună. Și nu mai bună pentru ceilalți, ci pentru mine în primul rând. Poate sună puțin egoist, dar de când s-a născut fiica mea, mi-am dat seama că dacă eu nu sunt fericită și bine cu mine, nici ea nu e. Și cum pentru ea aș face orice, am început prin a lucra cu mine.   ■

Spune-mi părerea ta despre viziunea regizorală a lui Zoltan Balasz.

I.M. E ceva cu totul surprinzător pentru mine. Modul în care  el a ales să pună în scena aceste Fabule e foarte modern. În 90% din spectacol este muzica, a ales muzica contemporană, muzica pe care o ascult la radio, în mașină sau muzica pe care fiica mea mă roagă să o pun și să dansăm prin casă. Zoltan a scos fabulele de la „naftalină” și le-a îmbinat cu ceva foarte familiar. Se întâmplă multe lucruri pe scenă, te obligă să fii prezent, să trăiești aici și acum.  Nu mă așteptam că un text care în prima fază mi-a părut învechit, să fie atât de contemporan. Costumele, muzica, textul, luminile, decorul te obligă într-un fel să lași toate gândurile și ideile preconcepute și să te arunci într-o lume nouă pentru o oră și jumătate.

Distribuția: Conrad Mericoffer, Alina Berzunțeanu, Mădălina Ciotea, Sabrina Iașchevici, Ioana Mărcoiu, Crina Mureșan, Cătălina Mustață, Paula Niculiță, Simona Popescu

Adaptarea, coloana sonoră, coregrafia și regia: Zoltán Balázs (Ungaria)

Scenografia și Costumele: Constantin Ciubotariu

Traducerea: Tudor Măinescu și Aurel Țiță

Preț bilet: 20-40 lei

Următoarea reprezentație: 03 decembrie, 19:00