Cronică de film: Un pas în urma serafimilor - VIDEO

Producția semnată de Daniel Sandu e un exemplu în ceea ce privește influența occidentală asupra tinerilor regizori, și spun asta într-un mod pozitiv. Sandu regizează un film dinamic, fluent, din care au dispărut camera centrată pe două personaje la o masă și scena statică ce pare să nu se mai termine. Un pas în urma serafimilor e un film care poate face performanță în multe țări, atât timp cât publicul e deschis la filme vorbite și în altă limbă decât engleza.

Iese în evidență Vlad Ivanov (profesorul Ivan), un actor care mă fascinează de fiecare dată când apare pe ecran. Modul în care își însușește personajele este unic, iar faptul că în ultima vreme a semnat roluri extrem de diverse spune multe despre capacitatea sa de adaptare la cerințele scenariului și la cele ale regizorului.

Un pas în urma serafimilor surprinde ceea ce se întâmplă în culisele seminarelor teologice, unde tinerii liceeni speră să găsească îndrumători spirituali care să îi călăuzească pe calea preoției, dar se lovesc, în schimb, de realitatea dură a corupției și a jocurilor de putere. Anii petrecuți în seminar se transformă din ceea ce ar trebui să fie o pregătire pentru viața de preot, într-o luptă pentru supraviețuire.

Sandu construiește pe acest schelet o întreagă serie de evenimente care surprind și amuză în același timp, nelipsind însă și o bună doză de dramatism. Gabriel, personajul central al filmului, trăiește o experiență intensă, care îl obligă să se maturizeze și să înțeleagă că lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par la prima vedere. Seminarul nu se învârte în jurul unor valori ortodoxe (deși Ivan încearcă să le împingă, ocazional, dincolo de rațiune sau bun simț), ci în jurul unor jocuri meschine și al unor practici în perfectă opoziție cu conceptele teologice.

Sinceritatea cu care regizorul reușește să capteze neliniștea și îndoielile lui Gabriel e una debordantă; e extrem de ușor să intri în pielea personajului și să analizezi, din punctul său de vedere, relația cu celelalte personaje – mai ales cu cele care încearcă să îi imprime, mecanic, o serie de idei. În asta stă, de fapt, și conflictul: valorile nu sunt transmise, ci impuse.

Am fost surprins să aflu că povestea din spatele filmului e una reală, trăită chiar de regizorul Daniel Sandu; nu dau mai multe detalii, pentru că vreau să vă las plăcerea de a urmări Un pas în urma serafimilor. Pentru mine – și pentru restul publicului, de altfel – acesta a fost cel mai bun film de la TIFF.

Nota: 8,5/10