Cronică de film: Florence Foster Jenkins

Muzica, dragostea și banii (știu, sună ca titlul unei melodii nu prea reușite) sunt cele trei ingrediente ale acestei povești semnate de Stephen Frears. Bazat pe o poveste adevărată, filmul urmărește o femeie bogată care încearcă, în mod obsesiv, să ajungă cântăreață de operă. Convinsă că vocea din capul ei sună ”angelic“, Florence Foster Jenkins se îmbarcă într-o călătorie care o va aduce în cele din urmă în atenția publicului – doar că nu în felul în care își imagina.

Chiar dacă Meryl Streep iese ca de obicei în evidență, actorul pe care ar trebui să vă concentrați atenția e Simon Helberg; reacțiile personajului său sunt cele care aduc culoare filmului.

Meryl Streep (de trei ori câștigătoare a premiului Oscar) interpretează personajul principal, o femeie care a condus industria artistică din New York în prima jumătate a secolului XX, având și impresia că este o cântăreață foarte talentată. Era doar o impresie, pentru că realitatea era cu totul alta. Dar banii pot face minuni, așa că în 1944 ea și-a cumpărat practic un concert pe scena de la Carnegie Hall; interpretarea sa a fost atât de proastă încât a devenit legendară. Streep este extrem de amuzantă, mai ales atunci când încearcă să interpreteze; ea redă un personaj care se agață de realitate, dar o părăsește atunci când are o părere ireală despre abilitățile sale.

Hugh Grant îl interpretează pe partenerul său, Bayfield, care plătește criticii și se asigură că spectacolele sale au o audiență semnificativă. El este extrem de grijuliu, stând lângă Florence în fiecare seară până ce ea adoarme. Asta înainte de a fugi la amanta lui, bineînțeles.

Dar povestea nu ar fi atât de captivantă, după cum scriam mai sus, fără interpretarea lui Simon Helberg (îl cunoașteți, probabil, din serialul Big Bang Theory). El îl interpretează pe pianistul lui Florence, Cosme McMoon, care e interesat mai mult de bani decât de spectacolele efective. Reacția lui atunci când o întâlnește pe Florence Foster Jenkins este de neprețuit; el își dă seama imediat că nu există remediu pentru lipsa de talent a femeii, dar preferă să își vadă de treabă.
Am putea găsi un corespondent al poveștii în zilele noastre: gândiți‑vă, spre exemplu, la cineva care încarcă un videoclip pe YouTube fiind convins de talentul său. Și chiar lipsa desăvârșită a acelui talent este cea care transformă clipul într-unul viral. Cam despre asta e vorba și în Florence Foster Jenkins.

Trebuie însă precizat încă un lucru, chiar dacă nu are neapărat legătură cu filmul: Florence Foster Jenkins, în ciuda lipsei de talent, a devenit extrem de apreciată de-a lungul timpului. Ea a iubit muzica, și-a urmărit visul și nu a renunțat niciodată. Ea nu s-a ascuns niciodată – iar filmul surprinde perfect acest lucru.

Regizorul Stephen Frears nu încearcă să dezvolte prea mult latura emoțională a poveștii, preferând să dea o notă generală de umor; alături de Danny Cohen, cel care semnează producția, Frears reușește să producă un film care aduce zâmbetul pe buze.

NOTA: 8/10