Croitorașul sclav al Europei

Brandul polonez de echipamente sportive 4F a îmbrăcat atleții din opt țări – printre care și piața-mamă – la Olimpiada de la Tokyo din acest an, compania fiind astfel mai vizibilă decât giganți precum Nike sau Adidas. Îmbrăcămintea sportivilor italieni prezenți la Jocurile Olimpice a fost realizată de gigantul de lux Armani, un brand de modă iconic în „Cizmă“ și în toată lumea. Echipamentele românilor nu doar că nu au purtat semnătura vreunui designer local, ci au purtat logo-ul Peak Sports din China, conform celor mai recente date.

Aceasta este încă o dovadă că România nu a reușit în trei decenii de capitalism să construiască branduri locale de modă puternice, cu sonoritate locală sau internațională, rămânând la stadiul de croitorul Europei, cu mii de fabrici care lucrează ieftin și în sistem de lohn, adică pentru alții.

Italia este poate cel mai bun exemplu de urmat în domeniu, nume precum Prada, Gucci, Armani, Motivi, OVS sau Calzedonia fiind creionate în această țară, dar devenind treptat mărci globale. Nu degeaba, de multe ori oamenii pun egal între modă și Italia.

Dar, ce e interesant de observat, e că acest tip de dezvoltare nu e specific Occidentului, țărilor bogate, cu o istorie îndelungată în capitalism. Nici Polonia nu se lasă mai prejos, mai bine de zece branduri de fashion – printre care Reserved, CCC, 4F sau Answear – au cucerit Europa, iar unele s-au extins chiar și dincolo de granițele Bătrânului Continent.

„Țări precum Italia au susținut designul vestimentar printr-o politică de stat. Autoritățile din aceste țări se uită în economie și caută domeniile unde dețin atuuri, unde există avantaje competitive. În România nu se întâmplă așa”, spune Irina Schrotter, designer și cea care a fondat în 1990 brandul de modă cu același nume. Antreprenoarea deține și o companie textilă care produce în sistem lohn pentru branduri din Italia în principal. În total, ea administrează două fabrici cu câteva sute de salariați.

„Producția locală de haine și pantofi a avut și încă are forță de muncă înalt calificată. Dar ca un producător să își lanseze propriul brand e necesară o investiție masivă, iar marjele din industria textilă sunt mici și nu permit acest salt”, adaugă ea.

Irina Schrotter, designer: „Țări precum Italia au susținut designul vestimentar printr-o politică de stat. Autoritățile din aceste țări se uită în economie și caută domeniile unde dețin atuuri, unde există avantaje competitive. În România nu se întâmplă așa.”

De altfel, doar câteva afaceri românești au legat producția locală de retail, e vorba de Musette, Nissa sau Anna Cori. Iar în cazul lor, businessul este puternic ancorat pe piața-mamă.

În acest context, există foarte puține mărci românești de modă cu renume, pe o piață puternic concurențială, unde lupta se dă în special cu branduri internaționale ce au sute sau chiar mii de magazine. La polul opus, numele autohtone sunt aproape invizibile pe piețele străine.

România a fost și încă este unul dintre principalii croitori și pantofari ai Europei și chiar ai lumii. Însă, pandemia a lovit din plin industria, lucru vizibil și în cifrele pe 2020. Mai exact, anul trecut industria de profil – CAEN-urile 13, 14 și 15 – a avut o cifră de afaceri cumulată de 18,3 mld. lei, cu 17% mai mică decât în 2019, ultimul an de dinainte de pandemie, arată calculele Business Magazin, pe baza datelor de la Registrul Comerțului. Totodată, numărul de salariați a scăzut cu circa 35.000, până la aproape 140.000 de oameni. Este vorba de cei angajați oficial, fără a fi luată în calcul munca la negru. Numărul de angajați din domeniu a scăzut însă constant an de an, față de 2008 cifrele fiind la mai puțin de jumătate. Motivul? Peste 150.000 de oameni s-au orientat către industrii mai bine plătite sau au luat drumul străinătății în căutarea unor joburi nespecializate plătite cu 800-1.000 de euro pe lună.

„România a avut și încă are forță de muncă înalt calificată în industria de îmbrăcăminte și încălțăminte. Din păcate însă, nu există strategii care să ajute o industrie care gâfâie, dar încă supraviețuiește”, spune Irina Schrotter.

Ea adaugă că producția de profil se luptă cu probleme ignorate de autoritățile care astfel îi trec cu vederea și pe cei aproape 150.000 de oameni, majoritar femei, care câștigă puțin și care din salariul lor îngrijesc copii, fiind de multe ori vorba de familii monoparentale din zone subdezvoltate ale țării precum Moldova.

„Frustrarea în industrie e foarte mare. Salariile sunt dictate de cât ne plătesc clienții externi. Și cum ei ne plătesc prost, nici noi nu putem majora câștigurile. Autoritățile ar putea să nu mai impoziteze salariul minim și astfel, angajatorii ar putea să plătească mai bine oamenii, mai ales într-o perioadă în care inflația e galopantă”, adaugă designerul român.

Spre exemplu, în primăvara lui 2021, un angajat care lucra în producția de îmbrăcăminte câștiga în medie 1.900 lei net lunar, aproape la jumătate față de salariul mediu pe economie. În producția de textile și pantofi salariile sunt mai mari, dar nu ajung la 2.400 de lei net, în timp ce salariul mediu pe economie e de circa 3.600 de lei.

Totuși, câștigul mediu din aceste domenii a crescut, susținut de majorarea constantă a salariului minim pe economie. În acest context, zeci de fabrici mari s-au închis, piața locală devenind prea scumpă.

Multe dintre aceste unități de producție sunt deținute de antreprenori locali sau străini și depind de comenzile primite din străinătate de la branduri mari precum Zara, H&M sau Max Mara. În lipsa unui brand propriu sau a unei industrii locale de modă, șansa acestor fabrici de a supraviețui depinde de factori externi.

„Consider că manopera, adică lohnul, este o formă de sclavagism, iar ceea ce nu înțeleg producătorii români este că în momentul în care nu au nicio altă sursă de venit, lohnul este o formă mai lentă de sinucidere. Când clientul nu îți mai dă comenzi, deja intri în pierdere, o întârziere a unei comenzi te pune în mari dificultăți financiare”, spunea anterior Cristina Bâtlan, cofondatoarea brandului Musette, unul dintre cei mai mari jucători locali din sectorul de încălțăminte, cu activități atât în producție, cât și în retail.

Compania are mai multe fabrici în care lucrează însă doar pentru retailul propriu, un model întâlnit rar în domeniul de încălțăminte și aproape inexistent în sectorul de îmbrăcăminte.

Cristina Bâtlan, cofondator, Musette: „Consider că manopera, adică lohnul, este o formă de sclavagism, iar ceea ce nu înțeleg producătorii români este că în momentul în care nu au nicio altă sursă de venit, lohnul este o formă mai lentă de sinucidere.”

Un exemplu concludent privind dependența de clienți străini este chiar al gigantului spaniol Inditex, proprietarul Zara și al altor branduri mari de modă. Acum opt ani, Inditex lucra cu 80 de producători români de îmbrăcăminte și încălțăminte. În prezent, hainele Zara, Berskha sau Massimo Dutti sunt astăzi made in China, Turcia sau Portugalia, fiecare țară având peste 1.300 de fabrici partenere ale grupului de modă. România a fost astfel ștearsă de pe lista țărilor unde proprietarul Zara are parteneri în producție. Piața locală a rămas doar piață de desfacere, cu 142 de magazine.

Spre deosebire de România, alte țări au reușit să își lege producția de retail, iar un exemplu concludent este Polonia, cea mai dezvoltată economie din regiune.

Polonia a dat României cei mai mare jucător de pe piața locală de modă – Pepco –, al doilea de pe segmentul de încălțăminte – CCC –, precum și o serie de companii mari din piețele de haine pentru copii, sport sau comerț online de modă. La polul opus, niciun nume românesc nu a ajuns să se impună în Polonia, cea mai dezvoltată economie din regiune.

În ceea ce îi privește pe polonezi, unele grupuri au atât producție proprie, cât și în parteneriate. Iar cei care au mizat doar pe retail, lucrează la rândul lor cu fabricile autohtone.

„Nu avem fabrici proprii, doar parteneri. Designul e intern, producția se realizează în China pentru genți și accesorii. Pantofii bărbătești sunt produși 80% în Polonia și 20% în Portugalia și Italia. Încălțările pentru femei sunt made in Brazilia, Europa (inclusiv Polonia – n.red.) și China”, spune Arkadiusz Brzostowski, director de vânzări și dezvoltare în cadrul Kazar, un brand polonez de încălțăminte, genți și accesorii, activ pe segmentul premium al pieței. Local, marca a fost adusă în sistem de franciză acum opt ani de Peeraj, cel mai important grup de francize de modă din România, dar a ieșit între timp. Grupul se gândește la o revenire, dar mai întâi în online.

Pe piața poloneză există mai multe strategii, unele grupuri mari având și propriile unități de producție.

„Grupul CCC oferă produse realizate atât în fabricile proprii din Polkowice și Slupsk, cât și în fabrici partenere din Polonia sau din afară. În 2019, fabricile proprii și furnizorii locali au reprezentat mai bine de o treime (36%) din achiziții (în valoare)”, potrivit unui raport al CCC de anul trecut.

Grupul, cu activități în retailul de încălțăminte, are 149 de fabrici furnizoare din 24 de țări. Retailerul de încălțăminte, al doilea cel mai mare jucător de piața locală de profil, lucrează în România cu trei fabrici care produc pantofi sau accesorii pentru companie, potrivit calculelor ZF pe baza datelor publice. Mai exact, 2% din totalul de furnizori ai companiei provin din România.

„Polonezii au avut rate de absorbție a fondurilor europene și de 100%. Ei au știut să își sprijine zonele din economie unde au avut avantaje reale. Designerii polonezi merg la târguri din toată lumea, pe când noi nu vedem nimic, deși am demonstrat ca industrie – prin evenimentele organizate – că avem tineri creativi și o efervescență în moda românească”, explică Irina Schrotter.

Ea adaugă că dacă politicienii nu înțeleg domeniul și nu îi acordă importanță, mulți tineri pleacă din țară. Mai mult, designerul spune că în modă ai nevoie de șapte ani ca să dezvolți un brand stabil. De aceea, la noi și producătorii care au retail propriu, au maximum 1-2 magazine momentan. E un business dificil și puternic competitiv, iar fără ajutor de la stat e aproape imposibil.

„Din păcate României îi lipsește o strategie de dezvoltare economică.”

Iar asta a fost vizibil și la Jocurile Olimpice de la Tokyo. Brandul polonez de echipamente sportive 4F, prezent și în România și în mai multe țări din regiune cu magazine, a îmbrăcat sportivii din opt țări, printre care Grecia, Serbia și Statele Baltice. A fost al doilea cel mai vizibil nume după cel al spaniolilor de la Joma.

Polonia, ca multe dintre țările prezente la Olimpiadă, a mizat pe creatori sau branduri locale pentru a realiza hainele atleților. Franța a purtat Lacoste și Le Coq Sportif, Italia a ales Armani, iar Cehia a mizat pe un designer local, Zuzana Osako, scrie Vogue Australia. România a participat la Jocurile Olimpice de la Tokyo cu uniforme realizate de chinezii de la Peak Sports.

Pe site-ul Federației Române de Fotbal apărea în 2020 informația potrivit căreia „România va purta la Jocurile Olimpice de la Tokyo un echipament special creat împreună cu suporterii! Apoi, alături de partenerul tehnic Joma, am elaborat tricourile, șorturile și jambierele, iar acum „armura” eroilor noștri se întoarce la suporteri.”

În vara acestui an însă, tricolorii au purtat logoul Peak Sports din China. Contractul cu chinezii este mai vechi, datând de peste patru ani, conform unui articol din 2017 din Libertatea.

„Reprezentantul lor, un român din Târgu-Mureș, ne-a ciocănit în ușă. Ei au fost inițial fabricant pentru Nike și au o calitate ridicată a produselor. Au îmbrăcat la RIO Noua Zeelandă și anterior Slovenia, printre alte țări”, a povestit șeful Comitetului Olimpic și Sportiv Român.

România are aproape 10.000 de firme în producția de textile, îmbrăcăminte și încălțăminte. O parte dintre ele au produs și ele pentru giganți precum Nike sau Adidas. Altele produc și azi pentru Decathlon sau alte nume mari din sport. Niciunul dintre producătorii autohtoni însă nu s-a „calificat” la Olimpiadă. Sau nu a bătut la ușa care trebuie?