Cristian Tudor Popescu, Gândul: Nu știu și cavalerii apei chioare

Am început prin a-i întreba ce film preferat au fiecare. Răspunsurile m-au uimit. Fiind o clasă cu destule fete, mă așteptam ca Saga Amurg, cu Robert Pattinson, să bată tot. Nici gând, nu l-a pomenit nimeni pe bietul bampir. În schimb a fost nominalizat Dogville al lui Lars von Trier! Pe locul întâi s-a clasat Shutter Island, de Scorsese, care nu e original și nici vreo capodoperă, dar e un film despre realități paralele, condiționare mentală, obsesii și spaime ontologice, nu vreo comedie sau un thriller ușor digerabile. Pe locul doi, surpriză, Godfather (menționat chiar așa, nu Nașul) partea intâi, al lui Coppola – un film din anii `70!

De sub o claie de păr negru și creț, un puști a zis Once upon a time in America… M-a uns pe suflet, așa că l-am întrebat cine e regizorul, cine sunt actorii principali. A răspuns perfect, Leone, De Niro, James Woods, Joe Pesci… L-am întrebat și cine-i autorul splendidei muzici a filmului. Nu știa, dar merita să-l fi văzut și auzit în ce fel nu știa!…

A răspuns “Nu știu” fără să piardă mai mult de o secundă, fără să simuleze cu un ăăăăă… și priviri în sus sau către colegi că i-ar sta pe limbă sau că rotește în cap zecile de nume de compozitori de muzică pentru film pe care le-ar ști și îi e greu să aleagă.

A fost un “Nu știu” spus pe exact același ton cu care răspunsese corect, fără urmă de aroganță, fără a se scuza și a cere îngăduință sau a insinua că răspunsul e lipsit de importanță, ca și întrebarea, am răspuns la trei, ce mai vrei… Nimic din trucurile generațiilor de politicieni H2O, cu răspunsuri și justificări la orice întrebare, pe care îi văd de 20 și ceva de ani sub semnul părintelui lor întemeietor, A. Severin, politicianul care îi asigura, la începutul anilor `90, pe niște reporteri de la Cațavencu, întrebat fiind ce părere are cu privire la dublarea hidrogenului față de oxigen în apă, că el a avertizat în legătură cu acest pericol ecologic și la Consiliul Europei.

Firește că mi s-au bulucit în cap imediat cavalerii apei chioare: Mircea Geoană încercând să paseze ca pe o leapșă răspunsul la întrebarea în ce sector al Capitalei e platforma Măgurele, Traian Băsescu negăsind prin minte ce-a fost pe 22 iunie 1941 și năzuind să-și compenseze ignoranța prin diversiuni brutale, Adrian Năstase în fața întrebării cu vânătoarea și estetica sângelui pe botul căprioarei, Theodor Stolojan scrâșnind hotărât ca un partizan “Nu comentez” la solicitarea de a recita prima strofă din imnul național, Crin Antonescu rugat să își prezinte pe scurt candidatura la președinție în limba engleză…

“Nu știu”, spus de savistul “afro”, m-a făcut fericit, mai mult decât Ennio Morricone. Cunoașterea autentică, de sine și de ce e în jur, începe cu un astfel de “Nu știu”.

Așa că am prins curaj și, fiindcă a venit vorba la un moment dat, i-am întrebat care dintre ei nu fumează – să ridice mâna. O pădurice de mâini a zvâcnit pe loc, verticale și drepte, ca în spielbergul “Întâlniri de gradul III”, când indienii sunt întrebați de unde vin sunetele stranii. Ironia amară a nu-ului din întrebarea mea fusese spulberată într-o clipă. Mâinile acelea nu puteau să mintă.

Am plecat cu o speranță. Poate că generația lor, a chenzinarilor anului 2012, va reuși să transforme România din tărâmul lui “N-am aflat, dar știu”, în țara lui “Nu știu, dar voi afla”.

Cristian Tudor Popescu este senior editor al ziarului Gândul