Cristian Hostiuc, ZF: Când o să fii tu guvernator, să faci tu asta!

Ce mai e nou cu criza din Asia, crăpa Rusia, ce facem noi, cum va fi cu Radu Vasile premier, se va înțelege Guvernul cu Banca Națională etc.? Întrebări uzuale de ziarist. Și, îmi amintesc eu, că la un moment dat l-am întrebat pe guvernator de ce a schimbat yenii în dolari atunci când România s-a împrumutat în 1996 pe piețele internaționale prin obligațiuni samurai-bond. România luase în două tranșe echivalentul a 900 de milioane de dolari, dar în yeni. Imediat după ce s-a împrumutat, Banca Națională a făcut un swap, respectiv a transformat yenii în dolari, dar în același timp a făcut și operațiunea inversă pentru scadență, respectiv să ia yenii înapoi la cursul din 1996, nu la cursul valutar de la scadență.

Dacă BNR nu ar fi făcut acel swap de valute și de curs, ar fi câștigat destul de mult, având în vedere că dolarul se apreciase foarte mult față de yen, dacă îmi amintesc bine, cu vreo 30%. BNR avea aceeași sumă de dolari, dar având în vedere deprecierea monedei japoneze, ar fi avut mai mulți yeni, deci ar fi rambursat la data scadenței cât avea de rambursat și îi mai rămâneau vreo 200 – 300 de milioane de dolari. Și eu eram mândru de această remarcă, având în vedere că BNR ar fi putut câștiga câteva sute de milioane de dolari. Și tot îl întrebam de ce a făcut swap-ul, că uite cât ar fi putut câștiga. Iar guvernatorul s-a uitat la mine și mi-a răspuns: “Când o să fii tu guvernator, să faci tu lucrul ăsta!”.

Cine îi putea garanta lui că la scadență cursul de schimb yen-dolar i-ar fi fost favorabil și nu defavorabil? “Ce, vrei să vină Curtea de Conturi să ne lege pe toți, că ne jucăm cu banii, că facem speculații pe curs?” Și mi-a rămas în minte peste ani acest lucru.

Lumea financiară a trăit între 2000 și 2008 o perioadă excepțională în care toți investitorii au avut de câștigat, începând de la bancheri, fonduri de pensii, administratori, bănci centrale, mici investitori, speculatori etc. Diferența între ei se făcea între cine câștigă cel mai mult. Pierzătorii erau numărați pe degetele de la o singură mână. Nimeni nu concepea că ar putea să piardă, era un joc numai cu câștiguri. Era o lume fără risc, erau prea puțini cei care încercau să se acopere pentru cazul în care lucrurile s-ar schimba peste noapte, pentru că prețul pentru acoperirea riscului costa: prețul primei, la care se adaugă prețul ratării oportunității.

Începutul lui 2007 și tot ce a urmat după aia – falimentul Lehman Brothers, prăbușirea piețelor bursiere și culminând acum cu falimentul unor țări și retrogradarea SUA – a scos în evidență faptul că totul este un joc cu o sumă nulă. Dacă tu câștigi, altcineva trebuie să piardă.

Ultimii trei ani de zile au scos la suprafață tranzacții financiare complexe încheiate în birourile unor primării, în sediile unor administratori de pensii sau în palatele luxoase ale dictatorilor. Bancherii de investiții le-au vândut acestora produse atât de complexe, cu atât de multe variabile, încât nimeni nu a mai înțeles nimic. Citeam zilele trecute în Wall Street Journal cum primării din Franța s-au împrumutat în franci elvețiani prin intermediul unor instrumente derivate pentru că era mai avantajos atunci, iar acum, când condițiile de piață sunt total diferite, aceste venerabile instituții sunt practic în faliment. (Probleme în Paradis: aprecierea francului elvețian neliniștește Saint-Tropez și alte orașe europene) Primăriile din zona Saint Tropez sunt tovarăși de suferință cu românii care s-au împrumutat în franci elvețieni, asta dacă încălzește pe cineva.

Dictatorii africani, în frunte cu Gaddafi, au strâns bani ani de zile în fondurile suverane, tăind din bugetul intern pentru a băga miliarde de euro în produse financiare atât de sofisticate, de nimeni nu le mai dădea de capăt. Fondul Libiei, practic al acelei țări, a pierdut în câteva zile din primăvara acestui an aproape 90% din valoare, nu mai puțin de două miliarde de dolari, pentru că plasamentele pe care le-a cumpărat la re­co­­mandarea marilor bănci de investiții, în frunte cu Gold­man Sachs, nu au evoluat “precum li s-a povestit”. Libienilor nu le-a venit să creadă și au început să amenințe. Dar piața e piață.

De scăderi și pierderi, atunci când piețele se întorc, nu sunt scutiți nici administratorii fondurilor private de pensii. Dacă administratorii își pierd jobul sau bonusurile, deponenții își pierd banii lor, economiile strânse an de an. (Scăderea burselor a șters zeci de milioane de euro din conturile de unit-linked și pensii private)

Dacă o acțiune scade cu 60% într-o săptămână, în câți ani poate recupera, având în vedere că acești administratori pot obține doar cu câteva procente mai mult decât indicii bursieri pe care îi au ca etalon?

De la venirea crizei, în 2008, toate mediile sunt pline de anunțuri privind posibilități extraordinare, fabuloase, de câștig, dacă tranzacționezi pe Forex, pe indici, pe aur, pe toate instrumentele pământului. Această tranzacționare este în marjă, respectiv pui 1.000 de euro și tranzacționezi de 100.000 de euro, deci de 100 de ori. Dacă pariezi că acțiunea se mișcă cu 1% în sus, îți dublezi banii, deci ai 2.000 de euro. Dar cei care vând aceste instrumente îți povestesc prea puțin despre faptul că dacă titlul tău scade cu 1%, și lucrul ăsta se poate întâmpla în 10 secunde, ai pierdut toți banii. Având în vedere că nu mai sunt oportunități mai de câștig peste noapte, foarte mulți investitori români tranzacționează pe astfel de platforme în speranța că vor da lovitura. O dobândă de 4% la euro pe un an sau 7% la lei este prea puțin, nu ajunge să câștige atât de mult încât să ai peste noapte și mașină, și penthouse și să stai pe un yacht și să vezi cum vin banii de la sine.

Dacă toți cei care tranzacționează pe Forex speră să se îmbogățească, atunci cum gândesc cei care sunt contrapartida lor? De-abia așteaptă “să împartă câștigurile cu ei”. Mulți români s-au curățat de bani pe Forex din lipsă de noi acțiuni, Bursa și-a mărit portofoliul de instrumente puse la dispoziția investitorilor. Dacă cineva s-a plictisit de SIF-uri, Petrom, BRD sau Transilvania, poate încerca să-și bage banii pe “certificate turbo”, unde pariezi dacă DAX-ul german crește sau scade. Iar “certificatele turbo” au ajuns la 10% din rulajul Bursei într-un an. Dacă sunt banii tăi, nu e nicio problemă. Câștigi, pierzi, ca peste tot, există o lege a compensației. Nu am auzit ca un investitor numai să fi câștigat. Dar dacă sunt banii altora, pe care tu trebuie să-i administrezi, atunci ai o mare problemă. Iar dacă nu există cineva care să îi tragă la răspundere în fața “plutonului de execuție” pe administratorii de bani, de pensii în cazul pierderilor sau să trăiască permanent sub amenințarea “că te poate închide Curtea de Conturi”, atunci banii vor fi topiți peste noapte de evenimente, asta dacă nu îți acoperi permanent riscul și nu calculezi prima dată pierderea pe care ai avea-o înainte de a visa la câștig.

Cristian Hostiuc este directorul editorial al Ziarului Financiar. Cititi mai multe opinii ale jurnalistilor ZF pe www.zf.ro/opinii