Crapitalism. Poporul român se va maturiza când va fi în stare să judece cu mintea proprie

Așa că, în momentul în care am primit un mesaj pe pager – telefonul mobil încă nu apăruse! – despre faptul că ministrul, întors dintr-un voiaj care privea tocmai respectivul contract, vrea să stea de vorbă cu mine, am zbughit-o instantaneu din casă; eram jurnalist de agenție de presă la momentul acela, mereu sub presiunea timpului. Ajuns în cabinetul ministerial, am băgat rapid niște politețuri, în pregătirea întrebărilor binecunoscute – cine, cum, când, unde etc. Dar omul a început să îmi povestească despre cât de frumos era acolo unde a fost și despre ce și-a cumpărat de acolo, ceva mare și tehnic, să zicem. Am răbdat un pic, pe urmă am revenit la ale mele – cine, cum… Omul o ținea pe a lui, își cumpărase ceva deosebit și ținea musai să îmi detalieze. „Bine, bine, dar contractul?“, am întrebat după altă rundă de detalii tehnice. „…a, da, și contractul. Îl facem, îl facem“, a replicat ministrul meu.

Am obținut o știre de trei rânduri, lipsită de entuziasm; pe drum m-am gândit că omul pur și simplu nu avea nimic în comun cu contractul în cauză și nu-i păsa de cine, cum, când, unde, decât în măsura în care respectivul document îi slujea interesele directe – achiziția aceea minunată și poate și altele. Abordare de politician.

Despre universalitatea acestei abordări m-am convins în cabinetul unui alt ministru al vremii, martor involuntar al unei discuții demne de un film comic-absurd, pe care nu o reproduc din rațiuni de spațiu. Destul să spun că am avut de-a face cu un ministru și un secretar de stat, prospăt întors și acesta de peste ocean, care, trimis acolo să rezolve ceva, se lăuda cu ce cămașă de blugi a primit. Cu numele brodat! Ba a mai pomenit și alte daruri, așa că finalul a fost cu un ministru vag amuzat și un secretar de stat care mi-a rămas în minte drept tipul pe care l-am văzut albindu-se la față cel mai rapid și cel mai profund vreodată în momentul în care ministrul m-a prezentat drept jurnalist. La fel ca primul ministru, omul avea niște interese, iar restul activităților erau menite a-i sluji strict interesele.

Povestesc chestiile astea gândindu-mă la episodul MTO/reducerea CAS; prim-ministrul Ponta și ministrul finanțelor au ieșit puternic șifonați din poveste, indiferent de pronunția deficitară în engleză sau de foile cu cifre secrete care nu pot fi nici văzute, nici descrise. Ce nu mi-a plăcut mie este faptul că MTO și reducerea taxei au fost doar o parte a unui simplu joc politicianist, abil pus în scenă dar lipsit de fundamente; nici lui Traian Băsescu, nici lui Victor Ponta și nici ministrului Ioana Petrescu nu le pasă de ce înseamnă cu adevărat reducerea taxelor sau constrângerile bugetare din acordurile cu UE.

Momentul maturizării, spunea cineva, este cel în care copilul începe să-și vadă părinții așa cum sunt în mod real; nu o zână și un zeu atotputernic, ci oameni cu griji, cu probleme, cu riduri, cu ticuri și enervanți. Și măsura unui părinte adevărat este momentul în care îi cere copilului să își asume responsabilități. Poporul român se va maturiza, dacă e să facă asta vreodată, în momentul în care va fi în stare să judece rece, cu mintea proprie, fără umori și resentimente, prestația tuturor, fără idei impuse de alții. Și să-i pună pe fiecare în colțul potrivit.

Americanii au un termen pentru capitalismul dictat de interesele unora și altora; îi spun „crapitalism“, capitalism de cumetrie. Îl folosesc și eu, iată.

Ilustrez cu un tablou care se cheamă „Baloane de săpun“ și a fost pictat de un ins pe nume Jean Baptiste Simeon Chardin. Un balon de săpun este și o formă de distracție, dar și un simbol al efemerului nostru, un lucru de care e bine să ne aducem aminte din când în când.