Craniul și lebăda neagră

Priviți-l pe Holbein drept un blogger al vremurilor sale; a descris lumea sa, dar a înțeles, cu sute de ani înainte de a fi definite în cărți, principii de marketing și idei filozofice pe care le-a folosit în pictură.

Hans Holbein era un ins masiv, cu fălci pătrate, tunsoare castron și privire severă și pătrunzătoare; a fost unul dintre portretiștii de seamă ai secolului al XVI-lea într-o lume a Renașterii eliberată de stagnarea Evului Mediu. Neamț trăitor la curtea lui Henric al VIII-lea, Holbein i-a cunoscut pe Thomas Morus sau Anne Boleyn și a fost prieten cu filozoful Erasmus din Rotterdam; un umanist și un talent uriaș.

“Ambasadorii” a fost pictat în 1533, cu zece ani înainte ca artistul să moară, tânăr, de ciumă. |n tablou sunt doi bărbați, unul cu aer prosper, înveșmântat ca atare, și unul cu aer auster; au fost identificați drept Jean de Dinteville și Georges de Selve, primul ambasador al regelui Franței. Cei doi se sprijină de o piesă de mobilier care adună o sumedenie de obiecte și există o întreagă literatură care poate explica simbolistica fiecăruia dintre acestea – lăuta cu coarda ruptă, instrumentele astronomice și de navigație, globul celest, hărțile, un glob pământesc; nici măcar țesătura de pe raft, mozaicul pardoselii sau pozițiile celor doi, cu conotații, pare-se, sexuale, nu au scăpat de ochiul pasionaților.

Dar ceea ce stârnește cel mai tare este ciudata imagine de pe podea, alungită, care contrastează strident cu restul. Prima dată ochiul nici nu o observă, atras de cei doi și de obiectele care îi înconjoară; abia apoi privirea sesizează frântura, nefirescul obiectului alungit. Unii își vor da seama, dar cei mai mulți nu: este un craniu uman, deformat printr-un procedeu numit anamorfoză și care poate fi văzut normal numai dintr-un punct anume.

Ce caută acolo? De ce l-a folosit Holbein?

Explicația pe care o veți regăsi cel mai des este “memento mori”; Holbein vrea să ne amintescă de vremelnicia omului pe pământ.

Nu cred. Oricum, nu chiar așa de simplu.

Holbein era un pictor într-o lume a pictorilor, dar nu numai; o lume a inovației. Inși precum Gutenberg, Hieronymus Bosch, Botticelli, Durer, Jan van Eyck, Leonardo da Vinci, Cristofor Columb sau François Villon i-au populat lumea. Și chiar dacă veștile circulau cu viteza armăsarului, lumea era la fel de mică cum este și astăzi.

Așa că Holbein a intuit că trebuie să se diferențieze; astăzi oricine îți spune “te diferențiezi sau mori”. Pe la 1500, într-o lume a pictorilor, repet, Holbein a înțeles că trebuie să-i oferi privitorului nu numai tehnică, culori, perspective sau alegorii mărunte, ci să-i pui și mintea în mișcare, să-l faci să gândească. Doar Bosch dintre contemporanii săi, cu toate fantasmele sale, pare că a mai înțeles aceasta. Asta, desigur, dacă nu a fost nebun.

Totuși, de ce craniul?

Veți înțelege dacă ați citit despre Nassim Nicholas Taleb și a sa lebădă neagră. Taleb, filozof, matematician, manager de hedge fund și trader care a știut despre criza economică mondială, cu toate că nu a prezis-o, și care s-a umplut de bani pariind pe neprevăzut și scriind despre acesta.

Deformat, nepotrivit, neliniștitor, deranjant, craniul lui Holbein este o lebădă neagră. Este doza de neprevăzut care ne schimbă viața, dar care ne obligă să gândim. Cea mai naivă explicație pentru deformarea sa este, cred, și cea corectă: tabloul a fost pictat pentru a fi văzut în timp ce urci niște scări; Holbein ne învață, pur și simplu, să privim corect, din unghiul potrivit; să evităm facilul, concluziile evidente și să cernem bine faptele.

Asta fără a uita că suntem muritori.