Cosmin Marinescu: România Europeană: de unde am plecat, unde suntem, ce avem de făcut

În evoluția unei națiuni, este important să ne uităm în urmă, pentru a fi conștienți de progresele realizate dar și din convingerea că prezentul nu poate fi rupt de istorie, căci path-dependence este un factor imuabil în schimbările economice și sociale. În același timp, este important să ne uităm în jur, pentru a înțelege sensuri și trenduri de transformare curentă ori de schimbare evoluționistă, direcții care să fie decodate și exploatate anticipativ, în favoarea unei viziuni de dezvoltare optim necesare.

Observarea parcursului României în context european este, în primul rând, un proces de reconfirmare a identității noastre într-o Europă în rapidă schimbare, o introspecție a ceea ce suntem și o proiecție a ceea ce dorim să devenim. În acest cadru, schimbarea de paradigmă devine un imperativ colectiv, generat de noile realități economice și de nevoia de reafirmare a valorilor și principiilor care ne definesc ca europeni.

I. Evoluția Uniunii Europene: de la fundamente la o nouă paradigmă

Declarația lui Robert Schuman de la 9 mai 1950 este considerată primul pas către ceea ce înseamnă proiectul european astăzi – o Uniune de țări care aderă la principii comune, pacea și solidaritatea fiind pilonii esențiali ai construcției europene. Însă această pace de peste șapte decenii, de care noi, toți cetățenii Uniunii, beneficiem și azi, a pornit de la un obiectiv economic. Uniunea a două mari industrii la nivel continental, cea a oțelului și a cărbunelui, a oprit războiul în Europa acum 74 de ani.

Solidaritatea este principiul pe care statele aderate succesiv la Uniunea Europeană l-au supus provocărilor interne, cu precădere pe linia decalajelor sau chiar a clivajelor Est-Vest. Istoria ne amintește că, fără adaptări și revizuiri permanente ale premiselor, viziunea poate deveni limitată sau inadecvată față de provocările actuale și viitoare.

În prezent, Uniunea ca întreg se confruntă cu provocări economice globale, care amenință poziția blocului comunitar în economia mondială, dar și cu provocări politice interne, care zdruncină stabilitatea politică la nivelul Uniunii pe fondul ascensiunii curentelor politice radicaliste și extremiste, așa cum se întâmplă în aceste zile în Franța, dar nu numai.

Uniunea cuprinde astăzi 27 de țări, iar această diversitate i-a schimbat semnificativ dinamica internă. Fundamentele economice și deciziile ce conturează destinul UE sunt sau ar trebui să fie acum influențate de toate cele 27 de state membre. Iar acest aspect necesită, la nivelul construcției instituționale europene, noi reglaje fine pentru consolidarea coeziunii și a sustenabilității în cadrul familiei europene lărgite.

În contextul global actual, competitivitatea economică trebuie să devină imperativul unei noi viziuni de dezvoltare la nivelul Uniunii Europene. Afirmarea unei schimbări de direcție începe cu evaluarea atentă a resurselor existente și a oportunităților viitoare, în prelungirea ideii economice că prosperitatea unor națiuni oferă șanse de dezvoltare și altora. Obiectivele economice comune opresc războaie și aduc pacea.

Uniunea are nevoie de o adaptare de viziune la identitatea sa autentic europeană, ca set de valori și principii, pentru ca întregul rezultat să rezoneze cu ambițiile europene. Aderarea nu reprezintă un model de inducție, ci de cooperare bidirecțională pentru un întreg evoluat pe care statele aderate l-au experimentat, preluând politici publice și beneficiind de absorbția de fonduri. Trebuie însă să existe și un corolar. UE poate învăța din experiența modelelor de tranziție experimentate de est-europeni, marcate de transformări instituționale și instabilitate politică, pentru a crea un aranjament superior, capabil să răspundă ambițiilor Uniunii de actor relevant pe scena globală.

Această evoluție nu se limitează la consolidarea internă și coeziunea UE, ci vizează și o abordare anticipativă, matură, a diversității rezultatelor și a provocărilor viitoare. Particularitățile statelor din Europa Centrală și de Est par să antreneze în continuare proiectul european, arătând că Uniunea nu a anticipat pe deplin anvergura tuturor provocărilor rezultate din extindere. Prin înțelegerea adecvată a acestora, UE poate să-și întărească fundamentele și să-și maximizeze oportunitățile în plan strategic.

Avem nevoie de o schimbare de paradigmă, deopotrivă în plan european și național. Astăzi, Europa însăși trebuie să-și reevalueze prioritățile și ambițiile, pentru a evita capcana obiectivelor idealizate, care pot gripa „motorul” economic european – un activ esențial pentru menținerea relevanței și influenței UE pe scena globală.

Uniunea Europeană a creat un mecanism bazat pe cooperare și coeziune, care a evoluat astăzi la scara celor 27 de actori. Pentru a obține sincronizare în noul întreg, 27 de țări au acum o linie normativă comună, acces la piața unică, libera circulație a cetățenilor și economii naționale care progresează continuu, cantitativ și calitativ.

Sub presiunea de reconsolidare post-pandemie și cu un continent ale cărui granițe de răsărit fumegă, Uniunea trebuie să își îndrepte privirea, din nou, către propria esență și către cetățenii săi. Ne confruntăm cu provocări majore, dintre care unele stringente, cum ar fi îmbătrânirea demografică fără precedent și schimbările climatice, provocări asupra cărora trebuie să intervenim prin politici adecvate, care să ofere răspunsuri realiste și eficiente, altfel consecințele se vor resimți profund și pe termen lung.

Fără o viziune economică pragmatică și eficientă, Europa riscă să se stingă demografic, transformând sintagma „bătrânul continent” într-o realitate dură, greu de surmontat. Politicile actuale apasă pe umerii unei populații îmbătrânite, iar economia suferă pierderi de competitivitate. În plus, declinul treptat al liberalismului economic autentic riscă să încetinească progresul națiunilor europene sau chiar să îl inverseze.

Citiți AICI opinia integrală.