Corporatiștii români sunt biciuiți profesional de corporații și chiar le place să fie biciuiți pentru că astfel le este validată ideea că sunt importanți

Corporatiștii români nu stau prea bine cu starea de bine: sunt anxioși, depresivi, obosiți, frustrați, că anii au trecut și poate nu au realizat ceea ce au vrut, nu știu care este echilibrul între viața profesională și cea personală, sunt în burnout  fie că știu, fie că nu știu.

Majoritatea angajaților cred că nu sunt apreciați de către angajatori.

Cel puțin așa consideră, așa a spus la ZF Live,  Matei Stănculescu, psihoterapeut și mental fitness coach, cofondator, Centrul EKA. Mai mult decât atât, angajații români, corporatiștii noștri sunt „biciuți” la job, adică ceea ce fac multinaționalele prezente în România nu fac în alte țări: există multe ore suplimentare, lucru peste program, preluarea de sarcini suplimentare, rezolvarea problemelor șefilor și ale companiei fără să fie sarcina lor directă, etc. Dar Matei Stănculescu spune că și angajaților le place să fie „biciuți” în acest fel: „Dacă șeful mă sună, dacă șeful îmi dă de făcut un lucru, înseamnă că sunt important, nu?! ”

Chiar este o mândrie să arate că sunt biciuiți, pentru că vor să demonstreze că pot să rezolve lucruri. În aceste condiții, viața profesională se suprapune cu viața personală, și nimeni nu știe unde este linia de demarcație, nimeni nu știe când să spună nu, de frică să nu piardă ceea ce au, de frică să nu fie dați la o parte, de frică să rămână pe dinafară în această lume a corporațiilor.Teoretic, tot timpul ai putea să renunți la această viață de corporație, dar practic piața nu este atât de generoasă cu altceva la schimb. Dacă dăm puțin timpul înapoi, finalul anilor ‘90 a dus la apariția în România a multinaționalelor, a marilor corporații, a marilor nume din afară, a unei noi clase de angajați, de data aceasta la birou, corporatiștii.

Atunci nu prea existau alternative, având în vedere că economia comunistă se prăbușise, iar companiile private românești nu erau altceva decât o replică organizatorică a întreprinderilor comuniste, ținând cont că primii patroni români au făcut parte din nomenclatura comunistă. Multinaționalele au venit cu altă structură de organizare, corporatiștii români au primit acces la knowledge, la rețeaua internațională a corporațiilor, la o lume nouă de fapt. La schimb, au dat totul, viața personală nu a mai existat.

Dacă în primul deceniu a fost ceva nou, pe măsură ce anii au trecut lucrurile nu au mai fost ca la început. Au văzut că aceste corporații sunt impersonale, sunt reci, și totul este o chestiune de cifre, de targeturi, de vânzări, de taskuri etc. Toți managerii predică empatia corporatistă, asta până când vin deciziile din afară, care trebuie executate. Pandemia a accelerat problemele corporatiștilor, care s-au acumulat în ani, așa că, acum, starea de bine a corporatiștilor nu este atât de bună, cel puțin așa susține Matei Stănculescu. Dar dincolo de aceste probleme cu care se confruntă acum companiile, încercând să imbunătățească starea de bine a angajaților ca să mai reducă din pierderea de productivitate, întrebarea este dacă situația poate să fie alta. Corporațiile sunt entități impersonale, totul se adună trimestrial în niște cifre, și în funcție de acestea se iau decizii de către C-level și de către principalii acționari, care pot sau nu să se priceapă la ceea ce face compania sau la ce trebuie făcut. Restul trebuie doar să execute, empatie există doar când sunt rezultate, în rest totul este o chestie rece. Angajații sunt importanți atâta timp cât compania are rezultate. În rest este doar o iluzie. Dar indiferent de acest lucru, în cultura de job din România există dorința de a fi biciuit, pentru a fi validat că ești important și că multinaționala, corporația, depinde de tine.  

(cristian.hostiuc@zf.ro)