Corporatiștii încep să își schimbe retorica: Multinaționalele și băncile raportează cele mai mari profituri, dar noi nu primim nimic. este moral, este corect, este echitabil?

Nu știu dacă ați observat, dar în ultimul timp, de fapt în ultimii ani, remarc în discuțiile cu corporatiștii o nemulțumire, o frustrare din partea acestora la adresa multinaționalelor, corporațiilor unde lucrează, dau deoparte expresia de alint că se consideră „sclavi pe plantație”. Noua temă este legată de salarii, de fapt de lipsa creșterii salariilor în contextul în care corporațiile, multinaționalele, băncile au făcut cele mai mari profituri și „nouă nu ne dau nimic”. Este corect, este echitabil, este remarca unui corporatist. În discuție nu este vorba despre salariul minim pe economie, nici despre salariul mediu, ci despre salarii mai mari. Dintr-o dată, corporatiștii au îmbrăcat o retorică de stânga. Pentru a vedea cum s-a ajuns aici trebuie să dam puțin timpul înapoi.

Acum două decenii a lucra într-o multinațională care tocmai își deschidea operațiunile în România, a lucra într-o bancă străină, era visul suprem. Tocmai apăreau primele birouri, atmosfera era altfel, dintr-o dată, la muncă erai ca la o facultate pentru că învățai ceva nou, iar pe piață începuseră să apară pachetele salariale, nu numai salariile simple de pe fluturaș, care pachete salariale includeau beneficii nemaivăzute, abonament la sală, abonament la clinicile private, cursuri de pregătire etc.

În aceste condiții, de fapt cu aceste condiții pe masă, noii angajați, care au preluat denumirea de corporatiști, au îmbrățișat din plin ideologia de dreapta legată de impozite și taxe mici, investiții aduse de multinaționale, statul este cel mai prost administrator și trebuie să dispară, comunismul nu a fost bun de nimic etc. În final erau mândri de locul unde lucrau și de profitul pe care îl obținea firma. Nimeni nu făcea o corelație între salariul lor și profit, nici nu se punea această problemă. Anii au trecut, unii corporatiști au avut șansa să obțină poziții superioare, au primit poziții de management cu benficiile aferente. Altți, de fapt cei mai mulți, au intrat într-o rutină din care le-a fost greu să iasă. O parte au devenit antreprenori, o parte au schimbat compania, dar cei mai mulți au rămas prizonierii pozițiilor deținute. Nu toată lumea are calități de antreprenor și nu toată lumea poate să urce la etajele superioare, unde locurile sunt limitate. Mai trebuie să rămână și cineva care să muncească, să execute ceea ce se prezenta în PowerPoint-uri. După criza din 2008, organigramele și salariile au cam început să fie înghețate.

Multinaționale au început să își revizuiască operațiunile, au început să facă restructurări, iar în aceste condiții să vorbești despre creșteri salariale semnificative nu era cel mai bun subiect de discuție. Ani de zile s-a mers în această inerție chiar dacă firmele au început să își revină. Criza COVID a schimbat puțin mai mult modul în care angajații, mai ales cei cu ștate vechi, au început să își privească jobul, compania unde lucrau și cariera profesională. Problema este că de la o anumită vârstă opțiunile de a face altceva se reduc semnificativ, mai ales într-o lume din Româna unde toată lumea caută oameni tineri. Pe acest fond a început să se instaleze o anumită furie și frustrare care acum începe să devină mai vocală. Iar cel mai bun prilej este legat de profiturile pe care le obțin și le raportează multinaționalele, băncile, care sunt cele mai mari din istorie, din România.

Iar corporatiștii încep să se uite la aceste profituri, la salariile lor, care nu au ținut pasul cu această creștere a profiturilor. Am înțeles că salariații reprezintă cea mai importantă resursă a unei companii, așa spun peste tot directorii executivi, directorii de resurse umane în conferințele publice. Dar unde se vede acest lucru, pentru că în salariile noastre nu se vede. Dacă firma ar fi fost pe pierdere sau cu o creștere nesemnificativă a câștigurilor, oamenii ar mai fi înțeles. Dar multinaționala la care lucrează, dar banca la care lucrează au o creștere de două cifre a câștigurilor. Iar această creștere nu se duce, nu se transmite și în salariile angajaților.

Este corect, este echitabil? mă întreabă un corporatist. Îi răspund că managementul lucrează pentru acționari, nu pentru angajați, iar interesele sunt diferite. Cei din conducere sunt angajați de acționari să le apere interesele, să facă profit cât mai mare, nu sunt angajați de către salariați. Și este bine așa? Noi ce suntem? a fost replica. Dintr-odată ideologia de dreapta s-a spulberat și tare mă tem că se îmbrățișează o ideologie de stânga cu taxe și impozite mai mari. Această ideologie de stânga nu înseamnă că multinaționalele vor crește automat salariile angajaților, ceea ce înseamnă ca replică ca statul să impoziteze mai mult, să pună impozite mai mari pe aceste câștiguri/profituri. Nu aș risca acum să fac un sondaj în rândul corporatiștilor dacă susțin sau nu ideea impozitului progresiv pe care o flutură PSD-ul, pentru că s-ar putea să avem niște rezultate surpriză.

Retorica corporatiștilor începe să se schimbe. 

(cristian.hostiuc@zf.ro)