Companiile din industria jocurilor video se întrec în a-și reduce personalul în moduri cât mai brutale în multe locuri ale lumii. O țară însă vine cu un zid legislativ în fața acestui val de disponibilizări

Companiile din industria jocurilor video se întrec în a-și reduce personalul în moduri cât mai brutale în multe locuri ale lumii. Japonia este ferită de valurile de disponibilizări de legile care protejează angajații. Dar acest lucru nu înseamnă că Țara Soarelui- Răsare este o utopie a proletariatului. Nici de departe, scrie The Verge, o publicație online dedicată tehnologiei și științei.

De obicei, sezonul concedierilor vine în preajma Crăciunului: cu rafale de  preavize, peisaje deprimante cu birouri goale, o atmosferă apăsătoare dată de anxietatea noilor șomeri, toate pentru ca  afacerile să-și reducă costurile și să îngrașe profitul chiar înainte de încheierea anului calendaristic. Dar pentru cei care au ca obiect de activitate comerțul cu jocuri video, toți ultimii trei ani au fost un mare sezon de concedieri. Numărul total de angajați concediați la nivel global în 2022 a fost de 8.500. Anul trecut, disponibilizările au făcut 10.500 de victime. Conform celor mai recente date, totalul pentru primele șase luni din 2024 este de 10.800. În SUA, unii experți cred că rata șomajului în industria jocurilor video este de până la 9%, mai mult decât dublul mediei naționale.

În vâltoarea violentă a consolidării din industria jocurilor video, în care sunt sacrificați angajați cu înaltă calificare, o regiune rămâne neatinsă: Japonia. (Excluzând Tango Gameworks, care a fost închis la indicația proprietarului său american, Microsoft.) Dimpotrivă, în ultimii ani, multe dintre companiile țării și-au luat angajamente în favoarea celor care muncesc pentru ele în loc să renunțe la ei: Sega a majorat salariile cu 33%, Koei Tecmo plătește cu 23% mai mult, angajații de la Persona-maker Atlus și-au văzut veniturile crescând cu 15%, iar Nintendo le-a oferit angajaților săi o creștere de 10%. Cel mai recent, Capcom a crescut salariile absolvenților cu 27,7%, descriind această măsură drept o „investiție în oamenii pe care compania își bazează viitorul”.

Cuvintele recente ale președintelui FromSoftware, Hidetaka Miyazaki, susțin aceste câștiguri din muncă pentru clasa muncitoare japoneză. Despre disponibilizările în masă care au loc în SUA și în alte părți, Miyazaki a spus: „Atâta timp cât această companie este responsabilitatea mea, este ceva ce nu aș lăsa să se întâmple”. Dar mai mult decât bunăvoința personală a liderilor precum Miyazaki, reglementările solide ale muncii din țară sunt cele care-i protejează cel mai mult pe angajați.

„Legislația japoneză a muncii este, cu siguranță, cea care îi protejează pe angajați în ceea ce privește stabilitatea și continuitatea contractului”, spune Peter Matanle, expert în piața muncii din Japonia la Universitatea Sheffield din Marea Britanie.

Matanle conturează o imagine istorică nu a drepturilor înnăscute ale muncii, ci una în care instanțele japoneze, în momente cheie, cum ar fi cazul Nihon Shokuen Seizō din 1975, au decis în favoarea muncitorilor și a sindicatelor. Ca urmare, una dintre prevederile cheie ale legislației țării despre muncă, în special cu privire la „doctrina concedierii abuzive”, este că „angajatorii nu pot pur și simplu renunța la angajați”. Ei pot face acest lucru, spune Matanle, „doar atunci când se poate dovedi că organizația este în pericol de moarte”.

În cazul în care se constată că o companie japoneză încalcă legea reducându-și forța de muncă pentru a înfrumuseța cinic cifrele vreunui raport trimestrial, angajații disponibilizați pot fi reintegrați. „Vă puteți imagina problemele de relație ale personalului care a câștigat un proces împotriva organizației pentru concediere abuzivă”, continuă Matanle.

Securitatea locului de muncă este rezervată celor care sunt angajați permanent, adică seishain. Cei angajați cu contracte temporare sunt numiți keiyakushain și, dacă urmează să fie efectuate reduceri de personal, acestea tind să vină sub forma contractelor care nu sunt reînnoite. În cele din urmă, există haken, colaboratori sau zilieri, spune Colin Williamson, artist principal la 17-Bit și care a lucrat în Japonia timp de 15 ani, inclusiv la Square Enix o perioadă. Din experiența sa, haken sunt aduși pentru perioade scurte de timp pentru a face „inginerie grafică de nivel scăzut” și alte „lucruri hardcore”.

Dacă lipsa disponibilizărilor din Japonia poate fi explicată prin prevederile legii, atunci proliferarea disponibilizărilor din SUA poate fi explicată exact în același mod (pe lângă înțelepciunea convențională, care spune că companiile s-au extins excesiv în timpul pandemiei și faptul că veniturile sunt în scădere). SUA operează ceea ce este cunoscut în mod obișnuit ca angajare „după voia fiecăruia”, o doctrină juridică pe care unii savanți o datează din epoca Reconstrucției (1860-1900, perioadă de transformare economică în care a apărut problema integrării foștilor sclavi în economie, societate și politică). Pe atunci, s-a susținut că dacă muncitorii aveau „dreptul de a renunța” fără restricții, angajatorii ar trebui să aibă „dreptul la concediere”. Doctrina a ajuns la Curtea Supremă la începutul anilor 1900, consacrând astfel prin lege puterea șefului de a concedia un angajat fără niciun motiv.

Dincolo de legea muncii pe care trebuie să o respecte, Matanle constată o divergență între șefii japonezi și colegii lor occidentali în ceea ce privește „responsabilitatea etică”. Organizațiile japoneze, sugerează el, tind să fie conduse cu orizonturi pe termen mai lung și sunt mai puțin fixate pe mulțumirea acționarilor și mai mult pe bunăstarea angajaților lor. Directorii sunt adesea recrutați în cadrul „sistemelor de angajare pe termen lung”, ajungând acolo ca proaspăt absolvenți de 20 de ani înainte de a urca în rangurile corporative. În SUA, în schimb,  directorii sunt adesea străini de industriile lor, sunt produsul unei culturi în care este obișnuit – și chiar avantajos – ca locul de muncă să fie schimbat la fiecare câțiva ani.

În lumina legislației japoneze a muncii, mult mitologizatele reduceri ale salariului fostului președinte de la Nintendo Iwata Satoru din 2011 și 2014 par un pic mai puțin altruiste. (Deși cu siguranță au existat și alte opțiuni în materie de a face economii, cum ar fi concedierile voluntare, pe care studioul japonez Gumi le-a cerut recent unui număr de  80 de angajați.) Merită subliniat că atunci când companiilor japoneze li se permite să facă reduceri,  și este în special cazul celor care operează la nivel internațional, ele tind să facă asta fără remușcări. Un exemplu: tot Nintendo, care a concediat 320 de angajați în Europa la doar câteva luni după ce Iwata și alți directori au acceptat reducerea salariilor în 2014. Mai recent, Square Enix a concediat un număr nespecificat de angajați ai birourilor sale din SUA și Europa. Aceste exemple vorbesc despre argumentul cheie al lui Matanle: legea muncii japoneză este cea care îi protejează pe muncitorii țării.

Dar chiar dacă nu există pericolul ca sezonul concedierilor să ajungă în Japonia, țara nu este o utopie a proletariatului. Pentru Liam Edwards, cofondatorul studioului Denkiworks din Kyoto, munca la Q-Games a fost o introducere în condițiile de muncă comune pentru dezvoltatorii japonezi. A fost ceva pentru care era foarte bine pregătit după ce a lucrat adesea „12 ore pe zi, 6 zile pe săptămână” la Rockstar Lincoln. „Am auzit o mulțime de angajați de la Q-Games plângându-se de orele suplimentare și de așteptările de la lucru”, povestește el. „Niciodată de la personalul japonez, pentru că erau obișnuiți cu asta, dar cu siguranță de la alți străini.”

Din punct de vedere istoric, producătorii de jocuri din Japonia au creat unele dintre cele mai inovatoare și interesante jocuri video în condiții atât de istovitoare. Jake Kazdal, cofondatorul studioului Kyoto 17-Bit, format din 15 persoane, a lucrat la Sega la sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000 sub conducerea creatorului de la Rez, Tetsuya Mizuguchi. „Singura mea plângere reală despre acei ani a fost că lucram tot timpul”, spune el. „Aceasta este starea normală a lucrurilor la studiourile japoneze.”

Studiourile japoneze se bazează și pe muncă contractuală și temporară, ceea ce are ca efect crearea unui sistem de muncă pe două niveluri similar cu cel care există în SUA. Securitatea locului de muncă este rezervată celor care sunt angajați permanent, adică seishain. Cei angajați cu contracte temporare sunt numiți keiyakushain și, dacă urmează să fie efectuate reduceri de personal, acestea tind să vină sub forma contractelor care nu sunt reînnoite. În cele din urmă, există haken, colaboratori sau zilieri, spune Colin Williamson, artist principal la 17-Bit și care a lucrat în Japonia timp de 15 ani, inclusiv la Square Enix o perioadă. Din experiența sa, haken sunt aduși pentru perioade scurte de timp pentru a face „inginerie grafică de nivel scăzut” și alte „lucruri hardcore”.

Merită subliniat că atunci când companiilor japoneze li se permite să facă reduceri, și este în special cazul celor care operează la nivel internațional, ele tind să facă asta fără remușcări. Un exemplu: tot Nintendo, care a concediat 320 de angajați în Europa la doar câteva luni după ce Iwata și alți directori au acceptat reducerea salariilor în 2014. Mai recent, Square Enix a concediat un număr nespecificat de angajați ai birourilor sale din SUA și Europa. Aceste exemple vorbesc despre argumentul cheie al lui Matanle: legea muncii japoneză este cea care îi protejează pe muncitorii țării. Foto: HEPTA

Haken nu este angajat de studiouri în sine, ci de firme de externalizare, cum ar fi Creek & River (care a contribuit la modelarea peisajului, modelarea personajelor și textura unor jocuri precum The Legend of Zelda: Tears of the Kingdom și Pokémon Scarlet and Violet). Pentru timpul petrecut la studio, Williamson spune că haken sunt „membri de onoare ai echipei… în tranșee alături de toți ceilalți”. Dar, în cele din urmă, mandatul lor este de scurtă durată. „Nu există stabilitate”, continuă Edwards. „Imaginați-vă că veți lucra undeva timp de șase luni, vă faceți o viață cu noii colegi, pentru ca totul să dispară imediat ce plecați. Trebuie să fie greu.”

 Prin urmare, dacă există oriunde în lume oameni din jocurile video care să fie feriți de disponibilizările interminabile, aceștia sunt cei care sunt angajați cu contract pe perioadă nedeterminată în Japonia. Serkan Toto, un analist veteran al industriei japoneze de jocuri cu sediul în Tokyo, subliniază că populația în scădere a țării (cu 837.000 de persoane în 2024) este un factor suplimentar de care ar putea, teoretic, să beneficieze lucrătorii prin creșterea cererii pentru serviciile lor. Limba japoneză, vorbită de relativ puțini oameni în afara țării (comparativ cu  engleza) s-ar putea dovedi, de asemenea, un avantaj, făcându-le muncitorilor pozițiile mai puțin susceptibile la externalizare într-o țară cu salarii mai mici. Acestea sunt ciudățenii idiosincratice ale unei țări care, subliniază Toto, „are propria sa cultură a jocului, propria sa cultură de afaceri, propriul ecosistem insular de companii de jocuri”. Sistemul este unul capabil, și o face adesea, să mărșăluiască în ritmul propriilor tobe.

Cu toate acestea, Kazdal și Edwards, expați în Japonia, cu legături profunde cu Europa și SUA, se trezesc la cheremul unei economii globale nemiloase a jocurilor video. „Majoritatea contactelor noastre sunt cu editori occidentali”, spune Kazdal. „Suntem în aceeași barcă cu studiourile occidentale, fiind nevoiți să ne semnăm următorul acord concurând cu toți ceilalți într-un peisaj de finanțare care este mai plin de provocări ca niciodată.” Mantra Kazdal spune că mottoul său și al colegilor care conduc studiouri independente este „supraviețuiește până în 2025”.

Cu toate stresurile actuale, 17-Bit este într-o formă mai bună decât ar fi fost probabil în urma unui acord de achiziție cu Embracer, fostul conglomerat care, în iunie 2023, a început un exercițiu de reducere a costurilor care a dus la pierderea locurilor de muncă pentru aproximativ 4.532 de angajați. Au fost organizate mai multe întâlniri și au fost propuse cifre, dezvăluie Kazdal, dar în cele din urmă, negocierile au stagnat. „Mulțumesc lui Dumnezeu că nu am dus-o până la capăt”, spune el. „Ei doar aruncă lucruri la gunoi, aruncă oamenii afară în stânga și în dreapta. Este un dezastru.”

Acțiunile echipei de conducere de la Embracer și ale celor de la companiile de jocuri video nu pot contrasta mai mult cu cuvintele celebre ale lui Iwata de la Nintendo, care, cu puțin peste un deceniu în urmă, a spus: „Mă îndoiesc sincer că angajații care se tem că vor fi disponibilizați vor putea dezvolta titluri de software care să impresioneze oamenii din întreaga lume”. Acestea sunt cuvintele la care s-a referit Miyazaki atunci când a vorbit despre evitarea disponibilizărilor la FromSoftware: nu doar anxietatea, nervozitatea și grijile unei culturi endemice a concedierii afectează munca, ci și aspectele practice ale asigurării unui loc de muncă alternativ, atrăgând atenția de la sarcina în lucru. Pentru angajații Nintendo, acest lucru pur și simplu nu este o preocupare și nici nu va aduce modificări în legislație. Se poate doar specula dacă o convingere personală sau legea muncii japoneză a fost cea care l-a descurajat în cele din urmă pe Iwata să recurgă la concedieri (poate că au fost ambele!), dar asta nu înseamnă că cuvintele lui sună mai puțin adevărat.