COMENTARIU: E o firmă de stat? Atunci avem încredere în ea

Nu de naționalism economic era vorba, ci de faptul că băncile erau private; cum pe atunci aflase și ultimul depunător că tendința pe termen lung este de dezintermediere financiară, concluzia era simplă: numai o bancă de stat e stabilă, fiindcă ea nu vinde, nu pleacă nicăieri și nu dă faliment. Că aceasta era esența problemei o dovedesc și reflecțiile, înmulțite pe atunci în rândul unor comentatori economici, despre privatizarea unor mari societăți de stat din România, care nu au fost vândute către companii majoritar private, ci către firme străine controlate cel puțin parțial de stat: OTE, OMV, Enel, CEZ sau E.ON.

Exprimarea deschisă a nemulțumirilor pe astfel de teme a rămas însă aproape tabu în rândul politicienilor, de frica de a nu fi acuzați de mentalități comuniste. Acum însă avem un șir de inițiative de consolidare a rolului statului de actor economic în dauna sectorului privat: lansarea fondului suveran de investiții din care statul urmează să finanțeze lucrări de infrastructură, degradarea pilonului II de pensii prin transformarea participării la el în participare facultativă, preluarea direct de premier a proiectului de autostradă Comarnic-Brașov, cu management de la Banca Mondială, pentru a scăpa de fapt de problemele cu licitațiile și întârzierile firmelor private, soluția radicală a militarizării Institutului Cantacuzino pentru a-l scuti de eventuala intruziune sau concurență cu firmele private din domeniu, atacurile verbale regulate din partea guvernanților la băncile acuzate că n-au declarat profit cu anii.

E curios că abia acum capătă înfățișare instituțională ideea că „statul” e mai bun decât „privații”, tocmai când criza economică s-a terminat de ani de zile. Dar de fapt chiar e curios? Să ne uităm un pic mai departe. În țări vecine ca Ungaria sau Cehia, ideea de a depăși criza taxând multinaționalele sau naționalizând bănci, adică prin expansiunea statului direct pe seama sectorului privat, a fost întâmpinată cu proteste la vremea ei (2011-2013), dar măcar era explicabilă prin situația excepțională în care se găseau nu doar bugetele naționale, ci toată economia europeană. Acum are loc însă un fenomen complet distinct: aceeași expansiune a statului pe seama companiilor private continuă, deși criza a trecut de mult, ba chiar a prins rădăcini în țări rezistente la criză, ca Polonia; mai mult, a devenit irelevant dacă guvernele care promovează asta sunt de stânga sau de dreapta, fiindcă ideea de a avea mai mult control de stat în economie pare să surâdă aproape tuturor.

Polonia a introdus anul trecut o taxă pe activele bancare și ale companiilor de asigurări, menită să finanțeze o serie de programe sociale noi, destinate mai ales copiilor. Ungaria a continuat programul de naționalizare a băncilor, care a dus de la o participație a statului de 30% în sector la peste 50%, iar Polonia este și ea în plin avânt de construcție a cel puțin unui „campion național” (deja peste 50% din sector este deținut de stat), cu justificarea din partea guvernului că așa poate direcționa mai bine creditarea spre companiile și domeniile considerate prioritare de către stat. Social-democrații cehi, liderii actualei coaliții de guvernare, au pus în programul cu care vor să câștige alegerile din octombrie planul de a impune o taxă pe sectorul bancar, spre a finanța astfel școli și programe de infrastructură, în timp ce partenerii de centru-dreapta din coaliție nu vor taxă pe bănci, dar în schimb vor să interzică băncilor să-și repatrieze dividendele și să le oblige să le reinvestească în Cehia.

Iar ceea ce e mai de mirare este că de data aceasta, opoziția externă întâmpinată de astfel de măsuri e mai slabă decât în perioada de criză, iar accidentele de parcurs se rezolvă altfel. Guvernul de la Budapesta a ajuns la un compromis cu băncile din care statul ungar a ieșit de fapt victorios: a acceptat să reducă treptat până în 2019 taxa pe bănci, în schimbul angajamentului acestora de a crește creditarea în economie, și a acceptat să împartă cu BERD ultima cucerire în domeniu, respectiv un pachet de 30% din (statul a cumpărat 15%, BERD 15%, ceea ce e în sine o ironie, dat fiind că programul BERD a fost mereu susținerea privatizărilor în țările în tranziție). Iar dacă în presa financiară occidentală discursul rămâne în general la fel de acuzator ca pe vremea crizei la adresa acestor guverne, nici măcar aici nu mai e ce-a fost: acum un an, Reuters scria că „Orbanomics”, strategia lui Viktor Orban de a stimula economia cu bani de la buget obținuți din taxarea punitivă a multinaționalelor, s-a dovedit până la urmă câștigătoare, lucru reflectat și de ameliorarea ratingului extern al țării.

Frédéric Wehrlé și Hans Christiansen, experți la Directoratul OECD pentru Finanțe și Companii, au publicat acum câteva luni un studiu în care arată că, deși țările membre, inclusiv cele din fostul bloc socialist (Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Polonia, Slovacia, Slovenia) au continuat inclusiv după criza financiară eforturile de liberalizare și deschidere a economiilor pentru investițiile străine, a apărut totuși o tendință nouă și de sens contrar: filtrarea cu exigență tot mai mare a proiectelor de investiții străine, în special a celor inițiate de companii controlate de stat (state-owned enterprises – SOE), spre a limita riscurile la adresa securității naționale. Diverse instrumente de filtrare au apărut peste tot, din Australia, Canada sau SUA și până în Germania, Franța sau Italia. Wehrlé și Christiansen afirmă că, deși îngrijorările referitoare la înmulțirea investițiilor SOE sunt legitime, impunerea unor restricții nediferențiate asupra investițiilor SOE “nu este nici în beneficiul țărilor-gazdă, nici în beneficiul țărilor de origine, pentru că astfel sunt ratate oportunități pentru investiții internaționale reciproc avantajoase”. Dacă SOE însă oferă standarde mai înalte de transparență și bună guvernare, nu sunt motive ca guvernele să trateze diferit aceste investiții în raport cu cele făcute de firmele private, conchid autorii; mai mult, poate ar trebui pus la punct și în domeniul SOE un cod internațional de bună conduită, după exemplul Principiilor de la Santiago (2008), la care au aderat fondurile suverane de investiții și statele lor, special pentru a garanta că țările nu vor folosi argumente legate de securitatea națională drept pretext pentru politici protecționiste la adresa investițiilor străine.

Un astfel de text nu este menit, cum s-ar putea crede, să liniștească temerile politice referitoare la ofensiva chinezilor, a arabilor sau a rușilor în economiile Vestului sau în cele est-europene, ci să abordeze ceea ce deja este o realitate: faptul că statele au preluat o parte tot mai semnificativă din ofensiva investițiilor mari. Realitatea aceasta a existat și înainte de criză (tocmai am amintit mai devreme de comentariile despre privatizarea companiilor românești cu firme străine de stat), dar s-a accentuat ulterior fiindcă statele s-au obișnuit să ia inițiativa (naționalizarea parțială a unor bănci cu probleme, investițiile publice ca motor de relansare economică). Statul ca actor economic important a ajuns pe nesimțite ceva legitim, normal, într-un mod greu de conceput în anii ’90 și chiar mai târziu. Aceasta este explicația pentru care opoziția automată la implicarea statului să facă loc, cum am văzut în studiul OECD, apelurilor la un cadru de reglementări internațional pentru o realitate deja existentă.

Ce ar trebui să înțelegem noi din astfel de discuții teoretice? Evident că nu e locul de concluzii brutale de genul „aha, s-a dat drumul la agresiunea statului asupra privaților, deci PSD are mână liberă” și nici de genul „atunci să tacă cei care acuză mereu statul că nu are ce căuta în economie fiindcă e un prost administrator”. Nici nu ne putem lăuda cu companii de stat capabile să ajungă „campioni naționali” sau investitori în străinătate. Un folos ar fi însă măcar clarificarea unor lucruri care până acum au stat amestecate, poate din frică politică sau din inerție intelectuală. De pildă, atunci când e vorba de viitorul fond suveran de dezvoltare, să nu mai folosească nimeni ideea de management privat drept paravan sau scuză pentru intenția statului de a acționa direct în economie. Ori să nu mai avem parte de declarații de genul celor ale unui fost ministru al economiei, care spunea că el este pentru un rol minimal al statului în economie, dar că statul ar trebui să investească în infrastructură, educație, sănătate, agricultură, turism, energie și industria IT&C. N-ar fi deloc puțin lucru.