COMENTARIU | Ce urmează exact după referendumul prezidențial pe tema ordonanțelor PSD

Președintele își dorește într-adevăr să-și recupereze din autoritatea știrbită de legile PSD, pentru că un rezultat favorabil al referendumului i-ar permite să-și extindă cu mult principala zonă în care a înțeles să facă opoziție până acum: atacarea în serie la CCR a legilor emise de Guvern. De aceea, întrebarea cea mai interesantă la referendum este cea privind „extinderea dreptului de a ataca ordonanțele direct la Curtea Constituțională”, extindere despre care nu în textul întrebării, ci doar în expunerea de motive despre convocarea referendumului aflăm că se referă la „dreptul altor autorități constituționale de a sesiza direct Curtea Constituțională” cu privire la ordonanțele de urgență emise de Guvern în orice domeniu. Cel mai probabil, deși nu se spune nimic concret nici în expunerea de motive, aceste „alte autorități” ar fi cele enumerate în Titlul III („Autorități publice”) din Constituție, mai exact cele care acum nu pot de a sesiza direct CCR pentru ordonanțele date de Guvern: Președinția, toate autoritățile publice locale, toate instanțele judecătorești și CSM.

Interesant este însă că pe rețelele sociale, militanții justițiari cei mai înfocați nici măcar nu l-au amintit pe președintele Iohannis ca beneficiar potențial al referendumului. La întrebările suporterilor lor despre cine ar putea fi nenumitele „autorități constituționale” care ar căpăta dreptul să conteste la CCR ordonanțe de urgență, toți au dat ca exemplu instituții din justiție (CSM sau ÎCCJ) și în același timp l-au criticat cu mare dezamăgire pe președinte ba că n-a propus întrebări care să lege și mai mult mâinile PSD în materie de legiferare (de pildă, că n-a propus ca Parlamentul să piardă și el dreptul de a legifera în materie penală), ba că n-a cerut o înăsprire a politicii penale față de corupți ori o renunțare la principiul constituțional al legii penale mai favorabile.

Astfel de idei denotă trei constante triste ale militantismului justițiar de la noi: necunoașterea rolului unui parlament în democrație, slaba informare privind legislația penală (care a fost deja mult înăsprită de OUG 18/2016 prin care guvernul Cioloș a modificat Codul penal) și credința că de vină pentru insuccesele anticorupției ar fi legile prea blânde și nu incompetența, indolența și interesele procurorilor, ale judecătorilor și ale polițiștilor care i-au făcut scăpați de procese sau de-a dreptul din țară pe destui politicieni corupți prin dosare prost făcute sau tărăgănate până la prescriere ori prin supraveghere în dorul lelii. Am amintit și cu altă ocazie de un comentariu din 2014 al procuroarei Irina Kuglay (cea desemnată de Augustin Lazăr să reprezinte Parchetul la dezbateri când PSD a început în 2017 să schimbe legile justiției), care explicase că atunci când infracționalitatea crește sau nu scade, cauza nu sunt pedepsele prea mici, ci ineficiența organelor de urmărire penală sau durata îndelungată a proceselor.

Parte dintre justițiari au rămas adepți ai gândirii penale mai curând de tip metaforic pe care au îmbrățișat-o DNA și emuli ai ei ca Ludovic Orban (CCR ia o decizie = grup infracțional organizat care trebuie arestat imediat pentru favorizarea infractorului, PSD exprimă o opțiune de politică internă sau externă = înaltă trădare sau acțiune contra statului român sancționabilă cu dizolvarea partidului, Guvernul adoptă o ordonanță = abuz în serviciu, campanie electorală = foloase necuvenite). Această gândire, călăuzită de principiul că represiunea penală trebuie folosită pe scară cât mai largă pentru înlocuirea clasei politice, se corelează cu un simplism al soluțiilor împărtășit și de simpatizanții PSD, deși țintele lor sunt diferite: dacă o instituție îi deranjează, ea ar trebui pur și simplu ori desființată, ori „depolitizată” sau să i se reducă bugetul ori componența, indiferent de deficitul în planul democrației, al statului de drept sau al autorității statului care ar rezulta din asta.

Așa am văzut în fiecare an chemări la desființarea CCR, a DNA și a DIICOT, a CSM, a IJ, a SRI și SIE, a jandarmeriei, la depolitizarea CCR sau a numirii șefilor de parchete, la tăierea finanțării pentru partide, parlament, parchete sau servicii. Începutul acestui proces l-a făcut însuși Traian Băsescu, cu referendumul său pentru parlament unicameral și cu număr de membri redus la 300, scopul fiind evident reducerea puterii Parlamentului în raport cu cea a Președinției. O asemenea modificare însă n-ar fi avut nevoie de o inovație legislativă separată pentru ca scopul urmărit să fie atins. Acum însă, pentru un succes al referendumului lui Klaus Iohannis, menit să trimită în curtea CCR orice fel de ordonanță guvernamentală, ar fi evident nevoie de o schimbare a legii CCR, prin „depolitizare”, întrucât actuala Curte a fost acuzată mereu că ține partea PSD, la fel cum Curtea de pe vremea lui Băsescu era acuzată că ține partea acestuia. Și e posibil ca la o astfel de schimbare să fi făcut aluzie Iohannis când a spus că un vot favorabil la 26 mai e doar începutul unui proces mai lung și că încă de a doua zi vor urma efecte.

USR a lansat chiar zilele trecute un plan de reformă a CCR care vrea de-a dreptul desființarea celor mai elementare dintre atribuțiile ei (Curtea nu ar mai avea dreptul să poată soluționa conflicte juridice de natură constituțională și nici să pronunțe decizii care implică interpretarea legilor), dar și creșterea de la 9 la 12 a numărului membrilor, interzicerea numirii la CCR a judecătorilor care au fost membri de partide în ultimii 9 ani și numirea de către magistrați a jumătate dintre membri (în prezent, trei sunt numiți de Senat, trei de Cameră și trei de Președinție). Aceste inovații ar avea nevoie de o revizuire a Constituției, chestiune greu de realizat. Mai realist, dar și înțelegând mai bine decât USR cu ce se ocupă o curte constituțională, PNL propunea în iarnă, prin avocatul Cristian Băcanu, o lansare în dezbatere publică a modificării legii de funcționare a CCR cu două schimbări pentru care n-ar fi nevoie de revizuirea Constituției: interzicerea numirii la Curte a judecătorilor care au fost membri de partide în ultimii 10 ani și introducerea unor criterii profesionale în plus pentru numire.

După cum arăta Comisia de la Veneția în documentul său de bază despre curți constituționale, există două sisteme de desemnare a membrilor, plus un al treilea, hibrid: fie numirea directă de către autoritățile politice (președinte, guvern), fie alegerea lor de către parlamentari dintre propunerile înaintate de președinte, guvern, șefii camerelor, partide sau echivalentele locale ale CSM și ÎCCJ. Comisia preciza că numai în cazul Franței autoritatea care numește membrii curții are libertate completă de a-i selecta, fără a fi nevoie să aleagă dintre propunerile înaintate de ministrul justiției, de curtea însăși sau de diverse comisii constituite în acest sens. Sistemul românesc îl urmează pe cel din Franța în numirea a câte trei membri de către Președinție, Senat și Cameră, însă membrii desemnați de Senat și Cameră nu sunt selectați discreționar, ci pe bază de vot al parlamentarilor. Loc de dezbatere, comparație cu sisteme din alte țări și îmbunătățire a sistemului de selecție a membrilor CCR este așadar arhisuficient.

Comparația cu alte țări ar fi utilă inclusiv militanților justițiari care și-ar dori o CCR formată numai din judecători aleși de CSM, ignorând (ori poate plăcându-le ideea) că o curte constituțională astfel „depolitizată” n-ar mai putea funcționa ca un factor de echilibru între autoritățile statului, ci ar deveni un simplu instrument prin care puterea judecătorească ar conduce direct țara. Pe de altă parte, experiența conflictelor dure din jurul CSM în vremea reformelor din justiție Băsescu-Macovei a dovedit că nici măcar dacă prin absurd membrii CCR ar fi selectați doar de CSM, „depolitizarea” n-ar avea loc, pentru că orice decizie care nu convine unei tabere ar fi imediat înfierată de cealaltă tabără și ar apărea alte și alte idei de limitare a puterilor CCR, tot cu scopul declarat de a extirpa părtinirea politică. De aceea am folosit peste tot ghilimele când am pomenit de depolitizare: de fiecare dată când o tabără politică susține idealul depolitizării unei instituții, ideea e de fapt doar să fie minimizat riscul ca acea instituție să întreprindă vreo acțiune care să coincidă în vreun fel cu interesele taberei adverse.

Ar fi deci de așteptat ca în cursul campaniei pentru referendum, președintele Iohannis să lămurească exact la ce se referă când spune că de a doua zi vor exista urmări ale votului: cine va obține dreptul să atace la CCR ordonanțele, de ce crede că e în folosul țării ca orice ordonanță de urgență din orice domeniu să poată fi întârziată prin atacarea la CCR (un instrument de care și un PSD aflat în opoziție s-ar servi în viitor cu brio ca să pună bețe în roate unui guvern al actualei opoziții) și cum ar vrea să arate acea CCR căreia îi va cădea pe cap un volum atât de mare de acte. Fiindcă altminteri electoratul chiar va crede că acest referendum este doar, cum spune Raluca Turcan, „pentru a opri asaltul PSD-ALDE la justiție”. Codul de bune practici la referendum al Comisiei de la Veneția spune că întrebarea propusă la vot „trebuie să fie clară, să nu fie înșelătoare, să nu sugereze un răspuns; votanții trebuie să fie informați de efectele referendumului; votanții trebuie să poată răspundă întrebărilor doar cu Da, Nu sau vot alb”.