Citind Biblia în bordel

Povestea este cam așa: Andor Jakab, un blogger din Ungaria, a scris în vara anului trecut textul cu pricina. Acolo, cu argumente logice, cu tabele și cu grafice, precum și cu o serie de calcule amănunțite, autorul detaliază de ce nu crede că poate reuși într-o afacere – legislația muncii care protejează excesiv categorii anume de angajați, cum sunt mamele sau cei peste 50 de ani (rețineți că autorul este din Ungaria, deci este vorba de legile de acolo),  din cauza impozitelor, de teama concurenței care lucrează în zonele gri/negre, din cauza cheltuielilor mari  sau din cauza corupției. Am citit textul, preluat de bloggeri români, cumva în diagonală și, repet, inițial m-a enervat.

Poate din cauza zodiei, am un simț al dreptății cumva deformat și mă înfurie chestiunile care mi se par aiurea; trecând peste abordarea cam abruptă din text, omul s-a dovedit prea pedant și prea detaliat, chiar dacă în final a ajuns la o concluzie cât se poate de normală: „Și-aș da de muncă doar dacă: 1) Te pot concedia atunci când vreau eu; 2) TVA-ul ar scădea la cel mult 20% sau chiar 15%; 3) Statul ți-ar lua „doar„ 30% din bani; 4) Venitul mai mare nu este impozitat exponențial; 5) Statul pedepsește corupția în locul companiilor decente… Până ce statul nu elimină corupția sub toate aspectele ei, nu voi porni o afacere și nu voi crea locuri de muncă„. Cât se poate de corect, nu?

Dar i-am spus lui Jakab, în gând, că sunt mii de oameni care nu gândesc atât de în amănunt și care se aruncă, berbecește, în aventura antreprenoriatului. {i obțin rezultate și câștiguri împotriva concurenței neloiale, a suprataxării, a corupției sau a cheltuielilor mari. {i că ar fi bine ca relațiile pe care le-ar stabili cu angajații să nu se rezume la „ți-aș da„ sau „îți dau„, ci să stabilească parteneriate adevărate cu angajații săi. Și să fie conștient că o companie are drept obiectiv suprem nu profitul, nu câștigul de bani, ci bunăstarea pe care o produce în societate.

Știu că asta sună mai degrabă a teorie plicticoasă cu accente lirice, în comparație cu argumentația plină de cifre a bloggerului, dar gândiți-vă că acum tragem ponoase nemeritate tocmai din cauza unor inși care nu au avut alt țel decât banii și care nu se întreabă nicio secundă, de exemplu, cum va arăta în curând lumea în care ei vor avea mulți bani sau pe ce or să îi mai cheltuie?!

Gary Hamel, profesor de management stategic la London Business School, un expert în strategia afacerilor, vorbește într-o scriere a sa de o viață corporatistă eminamente profană, mecanică, banală și materialistă; orice încercare de a-i adăuga o notă spirituală pare a fi nelalocul ei, „ca și când ai citi Biblia într-un bordel„. {i mai spune că în general companiile au un deficit de iubire.

Personajul din tablou este un necunoscut celebru, pictat de un olandez, Frans Hals, descris drept unul dintre cele mai strălucitoare exemple de artă barocă. I se spune „Cavalerul care râde„, deși este un soi de Monă Lisă masculină, adică nu râde, ci are mai degrabă un zâmbet ghiduș, accentuat de mustața răsucită.

Nu se știe cine este cavalerul, i se cunoaște doar anul nașterii, înscris într-un colț al tabloului, iar experții au descoperit o întreagă simbolistică – flăcări, trifoi cu patru foi, insecte, un caduceu, un trident – în decorațiile de pe mâneca hainei, ceva ce s-ar traduce prin „plăcerile și chinurile iubirii„. Eu cred că frumosul cavaler care pare că ne zâmbește este un fel de mesager al lui Hals.

Pictorul a trăit într-o perioadă tulbure, țara sa era ocupată de rigizii spanioli – Inchiziția și restul, iar mesajul unui ins mai aplecat spre cele lumești este simplu, să nu ne risipim umanitatea, să nu înlocuim iubirea cu nimic altceva.
Cum ziceam, teorie plicticoasă cu accente lirice