Citez din mine

„Când vorbesc cu cineva la telefon, cel mai rău mă supără dacă respectivul ține aparatul pe speaker: mă simt captiv, într-o cutie mică, un pitic neputincios discutând cu un uriaș. Este numai un sentiment personal, nu știu dacă în vreun cod al manierelor e prins și acest aspect, în fond e vorba de o facilitate tehnică pe care o poți folosi, dar cheful de discuție îmi dispare rapid și folosesc primul motiv fezabil pentru a renunța la conversație. În mintea mea miicimea pe care mi-o impune carcasa telefonului este transferată și problemei mele, aceasta devenind brusc lipsită de importanță dacă interlocutorul nu este suficient de captivat astfel încât să își ridice aparatul la ureche, pentru a mă auzi mai bine.

În urmă cu vreo șapte luni de zile am inițiat în revistă un demers care astăzi mi se pare similar chestiei cu telefonul pus pe speaker: o voce subțirică dintr-o cutiuță aruncată pe un birou răvășit. Este vorba de un apel către clasa politică, căreia îi ceream să nu rupă echilibrul economiei românești, și enumeram inconsecvențele primelor șase luni de guvernare în materie de economie.“

„Când a început, săptămâna trecută, Marele Deranj Național Legat de Retragerea Trupelor din Irak primul lucru la care m-am gândit a fost episodul atacului cavaleriei ușoare. În cursul Marelui Deranj extrem de invocată a fost Imaginea României. Și Angajamentele. Și s-a spus că cât de mult se strică imaginea României.

Eu cred că n-am stricat nimic, pentru că nu avem ce strica, nu poți strica ceva ce nu există.
Recapitulare: Atacul cavaleriei ușoare este un episod din Războiul Crimeei, în octombrie 1854. O sumă de comandanți incompetenți, un ordin greșit transmis și greșit înțeles și 670 de oameni au pornit la un galop nebun, o șarjă spre moarte, în bătaia tunurilor inamicului. Un atac ce adună la un loc eroism pur și zădărnicie, cu totul un distilat fin de fire omenească cântat de lordul Tennyson într-un poem faimos.

Uite tot așa și noi, de ceva vreme, tot galopăm la deal după cum ne ordonă unii sau alții, urmând vreun ordin ce i se năzare unuia sau altuia. Și aici nu mă pot abține să nu-l citez pe Tennyson – «…Tunuri în stânga lor, Tunuri în dreapta lor, Tunuri în fața lor…» – înțelegeți orice de aici și faceți orice analogie, că oricum nu greșiți. Și așa, între tunuri, și noi în galop, cu imaginea României, cică, pe post de stindard.
În primul rând că negativul, în sens fotografic, pe care îl putem defini drept imagine actuală a României nu era o rochiță imaculată pe care anunțul făcut de liberali a pătat-o iremediabil.“

„În continuare întrebarea mi se pare îndreptățită – la ei de ce da și la noi nu. Că și la noi aerul și mâncarea și vinul și fetele și ceva monumente și pitoresc cât cuprinde…

Cred că am înțeles asta în ultima încăpere de vizitat a castelului Sant’ Angelo. Este iatacul personal al nu mai știu cărui papă, o încăpere în care turistul lipăitor intră, de regulă, obosit, trage o panoramare de trei secunde – «…ceva de pozat? …niște picturi pe pereți… a’ sunt tocmai aproape de tavan și nu se văd prea bine, las’s c-am mai făcut…» și pleacă. Pe mine m-a oprit muzica care a început să picure brusc dintr-un elegant sistem 5.1 și vocile. Nu, nu alea din capul meu, ci vocile a doi actori, un băiat și o fată, care au început să istorisească, puțin cântat și mult expresiv, povestea dragostei dintre Amor și Psyche, adică tocmai frescele care împodobeau camera. Pe un ecran, filmări meșteșugite ale frescelor în cauză alternau cu imaginile celor doi povestitori, actori care se bucurau de ceea ce făceau și o făceau bine și frumos, muzica aceea suavă curgea în continuare, așa că m-am așezat pe canapeaua din mijocul încăperii și am avut parte de cea mai grozavă jumătate de oră din anul acesta. Nu a avut absolut nici o importanță faptul că nu înțelegeam decât un cuvânt din o sută, îmi ajungeau imaginile și vocile celor doi și faptul că puteam privi și frescele, live.“

„Noaptea se întâmplă să fiu CelMaiMareScriitorRomânînViață – atunci ideile capătă o lumină specială, aparte, vin mai ușor și pleacă mai greu, așa că ai timp să le prinzi pe îndelete și să le fixezi grijuliu, cu ace cu gămălia frumos colorată, fie pe pagini albe de hârtie, fie pe pagini cu extensia .doc. Câteodată ideile vin în vis și, ca să nu trăiesc dezamăgirea pe care presupun că a încercat-o marele regizor, prefer să pierd câteva ore din somnul de frumusețe pentru a definitiva echivalentul poveștii băiatului ce iubea o fată.

Noaptea poți fi StăpânulLumii – ce iese pe balcon sau pe prispa casei sau la fereastra de la bucătărie pentru a-și admira regatul. Liniștea aceea specială ce rămâne după ce supușii au dat manelele mai încet și bubuitul de bași din mașini s-a estompat îți dă un sentiment bun și te relaxează mai mult decât o oră de somn. Și mai oferă și un dram de speranță. Iar gustul țigării fumate atunci e cel mai bun, chiar dacă fumatul e plin de pericole.

Noaptea mai pot fi CelMaiTareDinParcare (sună aiurea, n-am știut să spun altfel), în funcție de jocul de calculator care ajunge să mă pasioneze la un moment dat sau altul. De exemplu acum sunt cel mai bun căpitan de submarin din flota germană din al doilea război mondial, pentru că Silent Hunter III mă acaparează de o bună bucată de vreme; dar am mai fost și Eliberatorul în saga Gothic sau PurtătorulTuturorSperanțelor în Half Life II.

Ca să nu mai vorbesc de frumusețea pe care noaptea o dă muzicii puse în surdină, oricare ar fi aceea: descoperi în chitara lui BB King sau la cea a lui Alvin Lee de la Ten Years After sunete noi, ba chiar și Rammstein sună mai bine noaptea, dacă se poate așa ceva, pentru că ei sună bine tot timpul.

Un singur regret am, acela că m-am dezobișnuit să fiu PlimbărețulAiureaînSerileCaldeDeVară, de mână cu cineva drag.“

„Cel mai mare strateg este Dumnezeu. Și are și umor. A creat umanitatea și a pus petrol și gaze în locuri neprielnice omului, sub ghețuri veșnice, în deșerturi sau pe funduri de oceane. Acum se uită, cu un zâmbet, la felul în care se agită creațiile sale.“

„Toamnă. Destul de cald, încă. Pelerinaj la moaștele unui sfânt. Un cordon lat, nesfârșit, de oameni înconjoară dealul Mitropoliei. Îi văd o zi, două, trei, la un moment dat mi se părea că sunt aceiași, lipiți de caldarâm, că nu s-au mișcat deloc. Ce-i mâna să stea așa, înghesuiți, apăsați nu numai de cele lumești ci și fizic? Nu rezist, într-o seară cobor din tramvai și mă plimb, agale, cale de-o stație, de-a lungul mulțimii. Pestriță, haine de firmă lipite de pulovere second-hand, jachete de motociclist lângă broboade, machiaje pronunțate lângă fețe aspre, nebărbierite. Bătrâni și tineri, câteva fete «din acelea» și mulți prinși de regulă la capitolul «…și alții». Alții destul de eleganți și distanți încât să pară puțin nefirești în ambianța aceea. Priviri nu goale, dar opace, ermetice, cumva umbrite. Toți respectă cu sfințenie gardurile metalice înșirate de jandarmi, identific chiar și un soi de lideri de grup, care ordonă deplasarea anevoioasă. Ici-colo mai este îngăduită câte o țigară, dar destul de discret, palmată.
Ce-i mâna? Nu m-am prins, erau prea diverși ca să-i categorisești numai în oameni necăjiți care stau din cauza vreunei boli sau a unui necaz; unii prea neliniștiți ca să fie numai credincioși, alții cu personalități prea evidente, prea laice ca să pară pelerini.
Și am intuit că, mai mult decât credința, reală sau mimată, ce i-a adunat și i-a obligat să accepte trecutul osului prin os, la viteză de melc, este dorința de a-și înșela soarta.“

„…tânăra gânditoare. îi spun așa pentru că nu-mi place cum sună filosoafă, deși mi-a oferit un răspuns esențial și existențial. Se afla pe un trotuar desfundat de margine de București, cu câteva sacoșe mari într-o mână. Cu mâna cealaltă, de care mai atârna un copilaș de puțini ani, împingea un cărucior rablagit în care se afla un copilaș de puține luni. Țipau în gura mare și unul și celălalt, căruciorul avansa anevoie și hurducat, iar sacoșele o încurcau la mers. Eram singuri pe o bucată bună de drum și inevitabil privirile ni s-au întâlnit. A răspuns uităturii mele curios-miloase cu un zâmbet trist și mi-a spus, cu un glas limpede și clar: «…cred că așa-i și în iad…». M-am uitat în jur, atent, și n-am simțit nevoia să o contrazic.“

„Tramvaiul 7, de 1 Mai, adică aproape gol. Două doamne în vârstă, dar cu aer neașteptat de sportiv discută peste scaune de câte în lună și în stele – religie, educație, excursii. «…știi ce-aș face eu dacă aș avea bani?», spune cea mai energică. «O sală cu filme porno! știi câți bani se câștigă?! Am văzut eu, în Turcia», continuă ea repede.
«Ei, da’ poți?», întreabă cealaltă, cu o aparență cumva mai bisericoasă. «…cum să nu poți, de ce să nu poți?», ridică tonul prima.
«Așa, că nu te lasă», replică bisericoasa, cu năduf.
«…și mai sunt și internetul și prejudecățile. Ba și forfetarul», am adăugat eu în gând, închizând cartea din care încercam, fără succes, să citesc.
Interesantă situație, nu? Și pur românească, în esență: avem dorința de a face, îndoiala, întrebările, evaluarea, ba chiar și concluzia, pusă, desigur, chiar înainte de a începe treaba. Iar cele mai importante segmente ale discuției nu sunt cele ce țin de ideea în sine și de cine o are, așa cum greșit și facil s-ar putea crede, ci părțile cu banii și cu cei ce te lasă sau nu să faci ceva, la noi.“

„Închideți ochii și repetați, în gând, de câteva ori, cuvântul «balastieră». Nu simțiți deja în nări un iz de râu curgând domol și umezind malul sălbatec-buruienos? Mocheta sau covorul nu s-au transformat deja într-un covor scrâșnitor de pietriș? Balastiera are ceva primordial, de început de lume. Poate fi și început de carieră.

Săptămâna trecută am stat de vorbă cu un om interesant, cândva personaj important, astăzi numai împăcat cu sine și cu problemele pe care le are. Mi-a plăcut și am sporovăit vreo trei ceasuri despre o mulțime de lucruri, pentru că ieșirea din viața să-i spunem publică nu i-a alterat abordarea pragmatică a vieții. Printre altele mi-a vândut un pont la care recunosc că nu m-aș fi gândit, sau poate că da, dar după un consum serios de celule herculepoirotiste: vrei să pui de-o afacere înfloritoare, rapid? Fă o balastieră! Pentru că ritmul rapid al construcțiilor din București a creat un deficit de banal nisip și de banal pietriș. Ceva utilaje, ceva basculante, ceva bani, nu puțini pentru un jurnalist ca mine, nu mulți pentru cineva cu talent pentru afaceri, o bucată de mal de râu, poate ceva relații, că deh, trăim unde trăim și puterea da a ocupa o cincime din piață, ce vreți mai mult? Ziua următoare balastiera mă obseda, știți sentimentul – uite comerțul exterior la șapte luni… balastieră… uite cu desconspirarea… da banca dă oare bani pentru așa ceva?…uite cu ratingul îmbunătățit al României… da un excavatorist bun se mai găsește sau au plecat toți în Spania? Așa că am zis să dau un google.ro, să văd ce și cum.“

Da, o să văd ce și cum.