Cine sunt oamenii din spatele unora dintre cei mai mari sportivi din întreaga lume, pe a căror listă s-au adăugat și nume din România. S-au alăturat lor și nume românești recent

László Polgár este un profesor maghiar de șah, dar și psiholog în educație. Le-a crescut pe faimoasele surori Polgár: Zsuzsa, Zsófia și Judit, care au devenit minuni ale șahului mondial, cu Judit și Zsuzsa ajungând în pozițiile de cea mai bună și a doua cea mai bună jucătoare DIN LUME. Carlos Alcaraz Garfia, numărul 1 în tenisul masculin mondial – și cel mai tânăr sportiv care a ajuns la o astfel de performanță – la doar 18 ani – a început să joace tenis în clubul de tenis unde tatăl său, Carlos Alcaraz  González, considerat de altfel și arhitectul reușitei sale, lucra ca director al academiei de tenis.

Johannes Franciscus Verstappen, care a fost și el pilot de Formula 1, și-a antrenat copilul, pe Max Verstappen, de la o vârstă mică la karting, iar acesta a devenit unul dintre cei mai tineri campioni de Formula 1. În 2022, listei părinților de campioni mondiali li se adaugă nume românești: Georgeta și Mihai Popovici, părinții lui David Popovici, care la 17 ani a devenit cel mai tânăr campion mondial la proba de 200 m liber masculin și unul dintre cei mai tineri campioni mondiali din istoria înotului masculin.

Am vorbit cu Mihai Popovici cam 5 minute, într-o întâlnire profesională, culmea, a mamei mele, unde s-a întâmplat să mă nimeresc și eu, în urmă cu vreo trei ani, când numele lui David Popovici, fiul său, nu ținea capetele de afiș și titlurile de presă, cu performanțe cu care acum ne mândrim cu toții. Poate era modestia, poate necunoscutul, în orice caz – într-o discuție de cinci minute a menționat pasiunea cu care fiul său își urma visul – iar discuția nu trăda decât susținerea pe care era dispus să o acorde, nu aroganța unui tată de viitor campion. El, de altfel, nu avea nicio legătură cu sportul: specialist în nutriție, cu experiență în marketing, absolvent de ASE, pasionat de pescuit, din ce reiese pe rețelele de social media unde sunt publice aceste informații.

Mi-a rămas în minte însă felul în care i s-a luminat fața când am vorbit, dar și modestia asta atunci când am vorbit despre „Personalitatea anului” în redacție. Alegerea evidentă era David Popovici – fiul său este deja o personalitate și cu siguranță va obține multe titluri de acum încolo. Acum însă, când a ajuns la 18 ani și a devenit adult, ieșind practic de sub ocrotirea oficială a părinților, am decis să  acordăm acest titlu părinților săi. Și, fiindcă, probabil din aceeași modestie, ei au decis să nu „vină în lumina reflectoarelor”, într-un interviu, vom denumi materialul generic, „părintele de campion” și îi vom transforma pe părinții lui David într-un simbol al tuturor părinților care știu să își susțină copiii. 

Într-o lume în care timpul devine din ce în ce mai scump, părinții de campioni sunt cei care își dedică timpul copiilor lor. Pentru că toți copiii care petrec timp cu familia lor în vremurile pe care le trăim devin campioni – nu doar în sport, ci și în profesie, în business sau pe plan academic. Iar cu cât mai mulți campioni avem,  obstacolele pe care le întâmpinăm  – crize, războaie și pandemii, trec cu bine.

„Faceți-vă copiii campioni, dar într-o direcție care să favorizeze tot ceea ce înseamnă inserția atât socială, cât și economică a minorului. Nu vă așteptați la minuni, că nu există, există doar foarte multă muncă. Faci lucruri corecte, primești, nu faci, ești nimeni.” Radu Leca, psiholog

Cum crești un copil-campion?

„Nu îl crești, îl primești, îl ai tot pe el. Toată lumea are senzația că acești copii ce devin campioni trebuie să fie crescuți într-un anumit fel. Nu. Este vorba doar despre cele trei reguli care produc în mod real un campion de tip național și de tip internațional, adică de tip olimpic: timp de antrenament, timp de școală, timp de familie. Sunt cele trei reguli perfecte pe care orice copil trebuie să le înțeleagă”, spune, tranșant, psihologul Radu Leca, proprietar al Cabinetului Individual de Psihologie Radu Leca Ultrapsihologie.

Tot el observă cum părintele care dorește mai mult de atât intră sub incidența părintului patologic, respectiv a părintului bolnav. „Avem nevoie ca părinți să înțelegem noțiunea de dualitate, respectiv ceea ce ne dorim versus ceea ce știm că poate copilul nostru. Noi creștem un posibil campion, nu un leneș, iar ca să îl putem crește în mod corect, avem nevoie ca el să înțeleagă trei tipuri de informație diferită care îi va asigura noțiunea de succes, respectiv de ce trebuie să învețe, de ce trebuie să își petreacă timpul cu familia și la 14 ani și de ce trebuie să știe să citească în cel puțin două limbi străine. Dacă acest tip de copil va înțelege aceste reguli, succesul îi aparține.”

Cum îl determini pe pe copil să înțeleagă aceste reguli? Prin propriul exemplu, răspunde Leca. „Dacă nu îi ofer copilului modelul parental care să fie sustenabil în mod real – de argumente, logică, claritate și dorință de evoluție în familie, atunci nu ai ce să-i ceri copilului respectiv. Ce îi cer copilului să respecte? Un exemplu care este negativ, toxic, veninos? Sau îi ceri să respecte ceea ce tu nu ai fost capabil să faci în viața ta? Să ne aducem aminte corect de majoritatea oamenilor publici de astăzi cum au ajuns la diferite facultăți, împinși de la spate, că nu au profesat în viața lor nici ca medici, nici ca farmaciști, nici ca ingineri, nici ca medici stomatologi.” Radu Leca amintește și de rezultatele dezastruoase de la bacalaureat 2022, în care s-a dovedit faptul că peste 48 % dintre elevii care au terminat 12 clase nu știu să scrie. „Acesta este modelul pe care noi l-am oferit ca părinți, respectiv neimplicarea. Eu îmi doresc pentru copilul meu ce este mai bun. Eu, Radu Leca, cresc un campion, care știe engleză, franceză, germană, rusă, știe programare, este campion de Wushu, este campion de înot, este o fiară din toate punctele de vedere mental și îmi doresc ca majoritatea părinților de vârsta mea să investească timpul și respectiv informația pe care eu o investesc în copilul meu, așa cum o fac eu, s-o facă și dânșii. Și le spun în felul următor: vreți să vă creșteți campioni? Sigur că da, nu aveți decât. Trebuie doar să respectați trei reguli: să iubiți copilul, să-l protejați și să-i oferiți timpul vostru.” Tatăl unui băiat de 12 ani și al unei fete de 17 ani, el argumentează cu exemplul său: și-a dorit întotdeauna ca băiatul său să învețe să înoate, înoată foarte bine, și-a dorit să se poată apăra, „de oamenii răi, alcoolici și drogați care există printre noi”, poate să facă acest lucru; și-a dorit să știe engleză, franceză și, în conformitate cu războiul de la graniță, acum toată lumea învață rusă. „Trebuie să facem și acest pas, deci faceți-vă copiii campioni, dar într-o direcție care să favorizeze tot ceea ce înseamnă inserția atât socială cât și coeconomică a minorului. Nu vă așteptați la minuni, că nu există, există doar foarte multă muncă. Faci lucruri corecte, primești, nu faci, ești nimeni.”

„Banii sunt importanți și pot facilita accesul la resurse, crescând evident șansele,  dar nu reprezintă o condiție nici necesară și cu siguranță nici suficientă pentru performanță. Dorința, motivația, putința sunt aspecte mult mai importante de observat atunci când ne uităm la viitorul unui campion.” Cristina Predoiu, psihoterapeut psihanalist și fondator al clinicii Mental Care

Ce fac însă părinții prezentului, care pare că sunt din ce în ce mai mult implicați într-o cursă pentru profesie și, de ce nu, bani? „Păi, uite, vezi, lucrurile sunt simple. Dacă stăm să ne gândim la timp versus copil, noi va trebui să alegem copilul. Dar dacă trebuie să ne gândim la bani versus copil, o să fie foarte greu să alegem ceva și ne vom aștepta ca fiul sau fiica noastră să înțeleagă raportul disfuncțional și mizer dintre dragoste și bani.” De data aceasta, Radu Leca folosește exemplul prin care el s-a transformat în adultul care este astăzi: a învățat să citească undeva la 3 ani și 2 luni fiindcă bunica sa, Anastasia Popescu, și-a dorit foarte tare ca el să poată citi în franceză și în latină cărțile pe care ea le strângea. De la 3 ani și 2 luni a învățat limba română, în paralel cu engleza, franceza și latina. De la 5 ani a învățat germană. „Ce mi-am dorit? Să fiu mai bun decât toți cei din jurul meu. De ce? Ca să-mi dau seama, lucru pe care l-am conștientizat undeva la 25 de ani, că mi-am dorit aceste lucruri și să nu-mi dau seama că părinții mei nu sunt acasă, nu stau acasă, nu au timp de mine.” Există un revers al acestei medalii, astfel că nu a cerut niciodată copiilor săi, nici fetei mari, care are 17 ani astăzi, nici băiatului, în vârstă de 12, să facă performanță. „Părinții își doresc un ideal. Dacă noi ne dorim un ideal, o să primim nimic de la viață. Căutăm parteneri care să fie speciali din punct de vedere genetic și cognitiv, cu care să realizăm copii. Dar acolo nu e dragoste, e doar un mix genetic care nu garantează un rezultat perfect. Apelăm la o bancă genetică care garantează un rezultat, un anumit procent, sperând că fiul sau fiica noastră va fi extraordinar. OK, și timpul? Timpul cui îl lăsăm? Copilului, sub ce formă – acela al weekendului. Dar, începând cu vârsta de 12 ani le aduc cu respect aminte părinților că nu mai existăm în universul lor, al preadolescentului și al viitorului adolescent atât timp cât seara, după școală, începând cu ora 19 cel târziu nu avem măcar un dialog de o oră cu copilul, care să conțină și elemente de marcă ale familiei de proveniență, respectiv discuții despre structura academică.”

Adaugă că „revoluția hormonală”, despre care părinții au senzația că trebuie să o accepte și nu poate fi controlată nu este o scuză: „Nu pot să accept neimplicarea părintelui în viața copilui. Și le spun așa părinților: alegeți bine ceea ce faceți cu viața voastră, ce faceți cu viața voastră? Bani mulți? Știu pe puțin 100 de oameni, dintre care 15 sunt milionari în euro, care au copiii praf din toate punctele de vedere – știi de ce? Pentru că au preferat banii. Iar ei acum bagă bani mulți în copiii aceia degeaba. Nu se vor face niciodată bine. Vor fi doar niște roboței care vor executa ceea ce le spun specialiștii să execute dacă le vorbesc limba. Acest lucru s-a întâmplat fiindcă acești copii au crescut în foarte mulți bani, au avut resurse nelimitate. Când îi oferi copilului acces la resurse nelimitate, așteaptă-te să fie cel mai mare eșec din viața ta. Așa că eu, Radu Leca, cu tot bunul simț de care sunt eu capabil, îți spun așa: Renunță la bani.” Psihologul recomandă o viață mai modestă decât cea pe care unii adulți și-au impus să o aibă, iar așa, „copilul tău va fi bine, altfel copilul tău va fi a nimănui. Nu este al tău, pentru că ai renunțat la el pentru bani”.

Privind în extrema cealaltă, Radu Leca este de părere că și în lipsa resurselor, copiii au posibilitatea să devină campioni. „Există cluburi care fac performanță, cu copii săraci, cu copii care au familii sărace, copii care au în pumni, dorință, în cap, speranță și dorință și în suflet, iubire maximă pentru familiile lor. Aceia sunt campioni reali. Știu copii care merg pe jos în fiecare zi 16 kilometri ca să se antreneze la cluburi sportive din provincie, să învețe să dea cu pumnul și să fie campioni. Știu copii care merg în fiecare zi 20 de kilometri dus-întors drumul spre casă fiindcă nu au bani de bilet de autobuz și învață să înoate ca să fie aproape umani din punctul lor de vedere în raport cu ceea ce aud acasă. Și acești copii vor ajunge să aibă tone de medalii care vor genera la un moment dat o stare de bine dacă vor apărea de la minister și bani. Dacă nu, medaliile acelea vor fi vândute în târg. Copiii săraci pot face performanță având o structură unică ce garantează în acest caz performanța. Ea se numește dorința de a fi nu bun, ci uluitor pe partea de sport.”

Care este șansa României de a crește o generație întreagă de campioni?

„Există un singur și unic răspuns: România va avea parte în următorii 10 ani doar de campioni singulari. Nu există capacitate psihologică, socială sau economică pentru a crea o echipă campioană. Nu există în acest moment, fiindcă oamenii buni aparțin deja unor stăpâni ce îi plătesc. Din punct de vedere economic, ei sunt plătiți, nu sunt strânși toți oamenii buni într-un singur club, ei sunt împărțiți între 10 cluburi, există o șansă mică ca acești oameni să fie strânși într-un singur club, dar banii pe care îi vor consuma vor fi foarte mulți și atunci nimeni nu are potențialul financiar să facă acest lucru”, crede Radu Leca. Iar el este de părere că acest lucru este valabil pentru orice tip de performanță, nu doar în cazul celei sportive. „Singurul loc în această lume în România unde se face performanță la nivel academic susținut sută la sută din punct de vedere academic, este Universitatea Politehnică din București. Este singurul loc cu structura academică intactă, de o etică absolută, care-și garantează și generează campioni pe structura academică. Dar este unu în România, când noi avem nevoie de minimum cinci. Vrei un copil care să fie asigurat și bun din punct de vedere mental și psihologic, roagă-l să citească de spre Universitatea Politehnica din București. Va avea șansa să facă parte din echipe care eludează sistemul îndoctrinat și susținut doar financiar.”

„Ca să scoatem campioni trebuie ori să avem noroc – cum s-a întâmplat în cazul Simonei Halep și al lui David Popovici – ori să avem o strategie în acest sens. Toată lumea a fost surprinsă că Maroc a ajuns în semifinalele Cupei Mondiale, însă regele Marocului a investit masiv în școli de fotbal în urmă cu mai bine de un deceniu, iar asta a adus cea mai mare performanță a unei țări africane în istoria fotbalului.” Andrei Goșu, director general al companiei de training și consultanță Ascendis

„Talentul poate fi descoperit prin joacă si curiozitate autentică“

Cristina Predoiu, psihoterapeut psihanalist, fondator al clinicii Mental Care și părinte al unui copil de 7 ani, este de părere și ea că ar fi de dorit ca în primul rând rolul părinților să fie acela de a contribui la creșterea unui copil, viitor adult împlinit și mulțumit de el și de viața lui. Iar performanța poate fi încurajată, dacă aceasta se înscrie între obiectivele copilului: „Dacă asta implică dorința copilului de a face performanță, atunci aceasta trebuie integrată în toată dinamica și ritmul familiei: acceptarea domeniului, acomodarea cerințelor, integrarea cu celelalte aspecte ale vieții, prietenii, școala, joaca, gestionarea resurselor disponibile”. Copilul trebuie ajutat să își descopere acel talent pe care se poate construi performanță, din punctul ei de vedere: „Prin joacă, prin curiozitatea autentică a părinților cu privire la interesele copiilor, prin încurajarea și prin cultivarea acestor interese. E important de diferențiat dacă dorința de performanță este a părintelui și copilul doar încearcă să o satisfacă sau este a copilului și acesta trebuie susținut și încurajat”.

Și ea crede că, în creșterea copiilor, indiferent dacă vor fi campioni sau nu, este nevoie de un set de reguli și standarde. Aceștia vor avea astfel repere cu ajutorul cărora își pot evalua progresul în viață, în orice activitate. Însă, cel mai important aspect ține de încurajarea eforturilor lor, indiferent de rezultat: „Copii vor internaliza sentimentele de încredere și de perseverență prin dragoste, exprimarea afecțiunii și prin încurajare. Trebuie validate și încurajate eforturilor lor. Nu doar rezultatele trebuie premiate. Copiii trebuie să se uite la greșeli nu ca la niște eșecuri, ci ca la oportunități de creștere din care pot învăța”.

 Legat de sacrificiile  pe care trebuie să le facă un părinte al prezentului pentru că al său copil să ajungă la performanță, punctează că timpul și energia alocate reprezintă unele dintre cele mai valoroase „sacrificii” pe care le pot oferi părinții în a facilita accesul copilului la cele necesare pregătirii sale pentru performanță: antrenamente, nutriție, recuperare, suport extrașcolar etc. Un alt sacrificiu menționat de Cristina Predoiu este acela de a face cu adevărat loc antrenorului sau profesorului pentru a-l pregăti pe copil: „Adică să faciliteze și să încurajeze o altă relație semnificativă cu cineva învestit cu încredere. Sunt cazuri în care părinții intervin prea mult și creează confuzie”.

Iar în ceea ce privește banii, ca în multe aspecte ale vieții, deși aceștia sunt importanți și pot facilita accesul la resurse, crescând evident șansele,  nu reprezintă o condiție nici necesară și cu siguranță nici suficientă pentru performanță. „Dorința, motivația, putința sunt aspecte mult mai importante de observat atunci când ne uităm la viitorul unui campion.”

Vorbind despre extrema cealaltă, în care părinții își implică în prea multe activități copiii, ajungând să îi extenueze, ea crede că aceștia ar trebui să se întrebe mai întâi de ce vor ei să își implice copiii în prea multe activități – „Care este nevoia lor?”

„Rolul părintelui trebuie să fie de părinte și de nimic altceva“

Andrei Goșu, director general al companiei de training și consultanță Ascendis, vorbește atât din perspectiva unui posibil angajator, care interacționează cu mii de angajați și din alte companii prin specificul activității Ascendis (unii dintre ei adevărați campioni, dacă ne gândim, de exemplu, la recenta colaborare a Ascendis cu Cornel Amariei, tânărul inventator care vrea să facă viața mai bună nevăzătorilor), cât și din perspectiva părintelui (are un băiat de 20 de ani și o fată de 13 ani).

La fel ca specialiștii în psihologie, părerea lui este că singura șansă ca un copil să se transforme într-un adult performant ține de dragostea oferită: „Rolul unui părinte este să își iubească necondiționat copilul, să îl ghideze, să îi spună uneori <<nu>>, să îl ajute, să îl încurajeze și uneori să îl controleze. Atunci când aud că un părinte spune că este cel mai bun prieten al copilului său mi se pare nesănătos pentru relația lor. Sănătos mi se pare însă ca un copil să aibă secrete față de părinții săi, pentru că așa i se dezvoltă personalitatea”.

Andrei Goșu observă că istoria ne-a arătat că, deși este total nerecomandat, se poate ajunge la performanță și prin coerciție și oferă un exemplu celebru. În cartea sa autobiografică, Andre Agassi, fostul lider mondial în tenisul profesionist, a mărturisit că, de fapt, el ura tenisul, dar că a ajuns să facă tenis de performanță pentru că l-a forțat tatăl lui. Iar această temă a stat și la baza filmului Whiplash, care a câștigat 3 premii Oscar și care ilustrează cum un tânăr toboșar ajunge să facă performanță ca urmare a presiunii și a metodelor foarte dure de învățare aplicate de profesorul lui. „Este adevărat că sunt antrenori care au lovit sportivii campioni înainte ca aceștia să ajungă să facă performanță, dar acestea sunt contraexemple. Este o cale toxică care poate să conducă la adevărate tragedii. Performanța se face mult mai ușor dacă copilului îi place ce face, e pasionat de activitatea respectivă și dacă este încurajat de părinți și de antrenori în această direcție.” El crede că performanța copiilor ține și de parenting, dar ține și mai mult de ADN-ul copiilor, de preocuparea și de motivația lor: „Rolul părintelui e important, dar e secundar”. Iar sacrificiile sunt, în primul rând, de ordin material, fiindcă Andrei Goșu crede că nu se mai poate face sport de performanță fără bani în ziua de azi. În al doilea rând, și el crede că părinții trebuie să îi aloce foarte mult timp copilului, iar „logistica și alimentația sunt doar două elemente consumatoare de timp”. Andrei Goșu este de părere că „Performanță sportivă fără bani nu se mai poate face decât în sporturi mai puțin vizibile sau poate că nici acolo. Sportul de performanță a devenit o industrie care necesită multe investiții”, însă copiii trebuie încurajați să facă sport în primul rând pentru sănătatea lor.  „Nu putem fi toți David Popovici, dar putem fi toți sănătoși. Din cauză că nu avem acces la piscine în școli avem un procent foarte mare al copiilor care nu știu să înoate, iar faptul că primele ore la care se renunță în cazul unei <<reforme>> sunt cele de sport arată că, la nivel național, nu există o preocupare reală pentru sănătatea copiilor.”

Legat de extrema cealaltă, a părinților moderni care își implică în prea multe activități copiii, când vine vorba mai ales de copiii din orașele mari, aceasta este boala generației actuale de părinți, a părinților hipercompetitivi care vor ca copiii lor să fie buni la toate. „Acest lucru este imposibil. Copiii au nevoie de timp să se plictisească, să viseze, să își dezvolte imaginația, să identifice ce le place să facă. Noi, ca părinți, greșim când vrem ca ei să învețe trei limbi străine, să practice trei sporturi, să fie olimpici la matematică și la fizică și să și cânte la pian. Programul unui copil din ziua de astăzi este infernal, le cerem prea mult și o să scoatem o generație bolnavă din acest punct de vedere.” Ca să afli dacă al tău copil are talent sau nu, la urma urmei, există o singură cale: „Iubindu-l, stând cu el, alocându-i timp și lăsându-l să facă ceea ce îi place. Nu e suficient să asiguri banii pentru pasiunea copilului, trebuie să și petreci timp cu el, pentru că acesta este rolul părintelui”. Iar rolul părintelui în activitățile copilului trebuie să fie unul singur: „De părinte și nimic altceva. Să îl iubească necondiționat. Părintele nu trebuie să fie nici antrenor, nici mentor, nici coach, nici prieten”.

 Cât despre potențialul de a fi o țară din care să se nască generații întregi de campioni, Andrei Goșu este de părere că acesta poate fi un obiectiv, dar care acum nu este posibil pentru că sportul de masă nu este dezvoltat în România. „Ca să scoatem campioni trebuie ori să avem noroc – cum s-a întâmplat în cazul Simonei Halep și al lui David Popovici – ori să avem o strategie în acest sens.”

Toată lumea a fost surprinsă că Maroc a ajuns în semifinalele Cupei Mondiale, însă regele Marocului a investit masiv în școli de fotbal în urmă cu mai bine de un deceniu, iar asta a adus cea mai mare performanță a unei țări africane în istoria fotbalului.” Este de părere că sportul este într-adevăr o metodă foarte eficientă de educație, motiv pentru care marile universități – cum este Stanford – oferă burse pentru sportivi. „Ei vor să atragă caractere, oameni care au un obiectiv, o putere mare de automotivare și autodisciplină. Ca să ajungem la performanță în sport la nivel național trebuie să investim acum în sport și să vedem rezultatele în următorii 10-20 de ani. Dar când «România educată» primește 2,1% din PIB vedem că, de fapt, se creează premisele unei Românii needucate, obeze și sedentare.”

Andrei Goșu aderă și el la instinctul nostru în ceea ce privește „Personalitatea anului 2022 în România” și crede că aceasta ar trebui reprezentată de părinții lui David Popovici – reamintind că și mama sa are un rol important în reușita acestuia (se trezea la 4 dimineața ca să îi pregătească micul dejun și a urmat și cursuri antidoping), iar pe locul doi s-ar afla antrenorul lui, Adrian Rădulescu. 

László Polgár

László Polgár este un profesor maghiar de șah și psiholog în educație, tatăl faimoaselor surori Polgár: Zsuzsa, Zsófia și Judit, care au devenit minuni ale șahului mondial, cu Judit și Zsuzsa ajungând în pozițiile de cea mai bună și a doua cea mai bună jucătoare a lumii. Judit este considerată a fi și cea mai bună jucătoare de șah din toate timpurile și este singura femeie clasată în top 10 la nivel mondial. László Polgár este considerat și un pionier teoretician în direcționarea copiilor, care consideră că „geniile sunt făcute, nu născute”. Experimentul lui Polgár cu fiicele sale este considerat unul dintre cele mai uimitoare experimente din istoria umană a educației. În 2012, Judit declara într-un interviu că a avut parte de o atmosferă de familie „foarte specială”: „La început, era un joc. Tata și mama erau pedagogi excepționali, care pot să motiveze și să abordeze lucrurile din unghiuri diferite. Mai târziu, șahul a devenit pentru mine un sport, o artă, o știință, toate laolaltă. Nu am fost genul rebel și care să își dorească să iasă. Eram fericită că acasă eram într-un cerc intim și apoi ieșeam să jucăm șah și să vedem lumea. Este o viață grea și trebuie să fii foarte atent, în special în calitate de părinte, care trebuie să cunoască limitele a ceea ce poți sau nu să faci cu copilul tău.”

Richard Dove Williams

Supranumit „King Richard”, Richard Dove Williams este fost antrenor de tenis și părintele jucătoarelor Venus Williams și Serena Williams. Are chiar și un film dedicat – mai ales rolului său în creșterea talentatelor fiice – în film îl vedem cum le promovează pe fetele sale în fața a numeroși potențiali antrenori de tenis și investitori. Înainte ca acestea să aibă antrenori profesioniști, fetele au fost antrenate de părinții lor, Richard și Oracene, ambii foști atleți – pe principiul „blândețe și corectitudine”. În film, Richard spune tuturor că fetele lui vor avea succes pentru că a planificat acest lucru pentru ele. Citatul lui preferat este, de altfel, „Când eșuezi să planifici, planifici să eșuezi”

.

Carlos Alcaraz González

Carlos Alcaraz González, un jucător de tenis de top la rândul său, este cel care l-a introdus pe fiul său, devenit unul dintre cei mai tineri campioni mondiali în acest sport, în lumea sportului. Într-unul dintre turneele sale, tânărul spunea: „Am venit aici când am avut vreo șase sau șapte ani, așadar, să fiu înapoi aici să joc în turneu este cu adevărat special. Voi face tot posibilul ca publicul spaniol să fie mândru de mine”. Gonzalez Sr. A fost directorul Real Sociedad Club de Campo de Murcia, academia de tenis unde a început să joace fiul său. Este mai puțin implicat în antrenamenele fiului său acum, având însă un rol important în susținerea acestuia – părinții lui Carlos sunt deseori în public, aclamându-l la meciurile sale.

Johannes Franciscus Verstappen

Olandezul Johannes Franciscus Verstappen se numără și el printre arhitecții reușitelor copiilor: Max Verstappen, campionul mondial de Formula 1 în 2021 și 2022, s-ar fi antrenat de la o vârstă fragedă pe pistele de karting, iar tatăl său a fost la rândul său pilot de Formula 1. Jos a fost de asemenea manager pentru Max.

Stere și Tania Halep

Stere și Tania Halep, părinții Simonei Halep, și-au susținut și ei fiica – al cărei nume este cunoscut în toată lumea – încă din copilărie. De altfel, potrivit presei sportive, tatăl Simonei este cel care a îndrumat-o pe fiica lui să practice acest sport încă de mică și este cel care a spus pentru prima dată că a sa fiică va fi campioană.

Georgeta și Mihai Popovici, părinții lui David Popovici

Georgeta și Mihai Popovici, părinții lui David Popovici, sunt, de departe, cele mai menționate persoane din declarațiile publice ale fiului său, alături de antrenorii săi. David Popovici a devenit (la 17 ani, acum are 18) cel mai tânăr campion mondial la proba de 200 m liber masculin și unul dintre cei mai tineri campioni mondiali masculin din istoria înotului. Ei pare că și-au organizat viața cu scopul susținerii fiului său, iar cel mai bun exemplu este al prezenței lor la fiecare mic dejun al acestuia: tânărul David Popovici povestea în presă că este obișnuit să se așeze la masă la 3 dimineața, cu două ore înainte de a-și începe antrenamentul – nu a existat nici măcar o dată în care părinții săi să nu-i fi pregătit micul dejun. Ca profesie, spre deosebire de alți părinți de campioni menționați aici, cei doi nu prea aveau tangențe cu sportul: tatăl este absolvent de ASE, lucrează în vânzări și mama ar fi lucrat timp de mai mulți ani în domeniul asistenței sociale, potrivit presei sportive.