Cine sunt cei care suferă cel mai mult de pe urma revoluției verzi pornite de Europa în încercarea de a opri poluarea care distruge milioane de oameni

Europa a pornit revoluția verde, iar acum simte toxicitatea propriului succes: contrarevoluția. Este concluzia la care a ajuns Karl Mathiesen, corespondent european specializat pe teme climatice pentru Politico, după ce în ultimul an a realizat reportaje în Europa de nord, acolo unde ritmul tranziției către o economie curată este cel mai rapid.

Jurnalistul a vorbit cu oamenii ce vor deveni perdanții efortului de care lumea are nevoie disperată pentru a aduce economiile în armonie cu mediul înconjurător. Ceea ce Mathiesen a aflat explorând în nord este că perdanții nu își vor accepta soarta în tăcere. El a discutat cu și a scris despre fermierii olandezi care au alterat politica țării lor și despre minerii polonezi din minele de cărbune care au modelat politicile climatice ale Uniunii Europene.

A vorbit cu șoferii londonezi îngrijorați de eforturile primarului lor de a limita numărul mașinilor și cu crescătorii de reni care riscă să-și piardă tradițiile și felul de a trăi din cauza febrei metalelor și minereurilor necesare tehnologiilor ecologice. În Germania i-a întâlnit pe liderii și pe susținătorii extremei drepte, care călăresc un val de furie în creștere. Pentru unii, schimbările sunt minore, dar altora li se schimbă chiar viața. Ceea ce au toți în comun este resentimentul – și o senzație arzătoare că nu sunt auziți. Mathiesen nu a găsit că schimbările cerute nu sunt necesare. Poluarea cu azot sufocă peisajul rural olandez, în timp ce gazele de eșapament ale mașinilor devastează pe tăcute sănătatea locuitorilor orașelor. Refacerea bazelor energetice ale societății este pur și simplu o necesitate dacă se dorește un climat stabil.

Ar fi naiv, totuși, să credem că transformarea verde va fi diferită de celelalte schimbări epocale din istorie, scrie Mathiesen. Ca orice revoluție industrială anterioară, și aceasta creează perdanți. Indiferent de câte locuri de muncă în sectorul energiei curate vor fi create în viitor, sute de mii sunt distruse acum. Libertățile – de a conduce, de a consuma fără grijă – sunt reduse. Societatea este remodelată, iar suferința este reală. Mai ales a celor afectați cel mai tare.

Cu toate acestea, există ceva distinctiv în această revoluție. Mai mult decât oricare alta care a apărut înainte, este condusă mai degrabă de alegeri și decizii la nivel politic decât de tehnologie sau capital. Deci, pe măsură ce contrarevoluționarii se adună, este inevitabil ca ei să țintească nu doar spre ceea ce le distruge modul de trai sau locul de muncă, ci și spre factorii de decizie și spre politicieni. Pe scurt, devine clar că succesul revoluției verzi va depinde de cât de mult factorii de decizie politică și militanții pentru schimbările climatice îi iau în considerare pe cei care vor plăti cel mai mare preț.

Pe măsură ce politicile climatice trec de la declarații de poziție la legi și reglementări, politicienii de dreapta și lobbyiștii industriali sapă la un nou filon bogat în furie. În 2024, an electoral record la nivel mondial, dreapta a semnalat că vrea să-i susțină pe cei care riscă să fie lăsați în urmă. Mesajele sale cele mai puternice încadrează eforturile de combatere a schimbărilor climatice ca un dictat al elitei – doar o modalitate în plus de a-i face pe muncitori să plătească pentru excesele celor bogați. O mare parte din politica de extremă dreaptă este orientată spre migrație, dar antipatia climatică merge adesea în tandem. Ambele probleme provoacă aceeași neliniște cu rădăcini adânci: teama de a pierde statutul într-o lume în care interesul național este secundar servirii priorităților globale – sau „globaliste”. Dacă teama de migranți propulsează aceste partide la putere sau le oferă o mai mare relevanță politică, ostilitatea față de politicile climatice va câștiga teren. Agenții pentru climă par nepregătiți pentru acest moment. Până de curând, mișcarea verde nu a vrut sau nu a putut să absoarbă preocupările celor care se simt amenințați de trecerea la o economie curată. Marcată de zeci de ani de război de uzură împotriva industriei combustibililor fosili, a respins aceste anxietăți ca fiind un simptom al fricii lobbyștilor sau țipetele exagerate ale unei minorități zgomotoase.

Aceasta a lăsat mișcarea verde cu un unghi orb cu potențial dezastruos. Activiștii ar putea avea dreptate că sprijinul pentru obiectivul legal al UE de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră la zero până în 2050 este în mod constant de aproximativ 90%. Dar atunci când oamenilor li se cere să accepte sacrificii personale sau schimbări de comportament, acel sprijin se evaporă ca un miraj care lucește în depărtare, dar pălește când este privit de aproape.

Mitul unei tranziții fluide se dovedește persistent. Un exemplu este ce s-a întâmplat  într-o dimineață marocană din noiembrie 2016, la conferința pentru climă a ONU COP22, unde un oficial al organizației ecologiste americane Sierra Club a descris o campanie eficientă a ONG-urilor din SUA de închidere a centralelor pe cărbune în toată țara. Vestea bună, a spus el, este că vor fi create mai multe locuri de muncă în industria energiei curate, cum ar fi în sectorul în plină expansiune al montajului de panouri solare pe acoperiș. Dar când i s-a cerut să numească un oraș, în Appalachia cea bogată în cărbune sau oriunde altundeva, unde locurile de muncă bazate pe industria combustibililor fosili chiar pot fi înlocuite cu locuri de muncă în sectorul tehnologiei curate, el nu a putut. A doua zi, Donald Trump a fost ales președinte.

Acea lecție este învațătă, dar prin asimilare dureroasă. Când Polonia a găzduit discuțiile climatice ale ONU din 2018 în inima industriei sale a cărbunelui, activiștii pentru climă au descris în derâdere apelurile Varșoviei pentru o „tranziție justă” ca o tactică de blocare. Până la negocierile din Dubai din acest an, expresia devenise un cuvânt la modă pentru activiștii care și-au dat seama că trebuie să-i ia pe muncitori cu ei. Dar rămâne un decalaj între realitățile mișcării climatice și cele ale oamenilor cei mai afectați de politicile climatice.

Dacă există un loc în care lecțiile par să fi fost învățate, acesta este Casa Albă. Actul de reducere a inflației al președintelui Joe Biden – un proiect de lege pentru cheltuielile ecologice despre care Casa Albă spune acum că ar putea sfârși prin a distribui 700 de miliarde de dolari în 10 ani – vizează în mod explicit politica de reacțiune. Subvențiile verzi ale lui Biden stimulează sindicatele. Se cheltuiește cel mai mult în statele cu vot republican. Sunt reduse costurile pentru consumatori. Este promovată producția internă atât de vehement încât legea aproape că a aruncat în aer relațiile comerciale cu UE. Aceasta este o politică care face apel la aceleași valori patriotice și bazate pe securitate care sunt desfășurate împotriva eforturilor de combatere a schimbărilor climatice din Europa. Mesajul către alegători: Unchiul Sam îi susține. Este un pariu mare. Cheltuirea banilor ar putea atenua loviturile din lupta împotriva schimbărilor climatice, dar, de asemenea, lasă guvernele vulnerabile la acuzațiile de risipă. Dar totul va fi pus la încercare destul de curând, cu 2024 cel mai mare an electoral din istoria omenirii – cu alegeri în țări de la SUA, India și Pakistan la Moldova, Africa de Sud, Taiwan, Sri Lanka, Indonezia și, probabil, Regatul Unit, precum și alegerile pentru Parlamentul European în iunie. Dacă susținătorii revoluției verzi nu pot îmbrățișa și hrăni milioanele de oameni care se consideră chemați să se sacrifice, există un pericol real ca aceste alegeri și viitoarele alegeri să ridice temperatura socială și politică la cote insuportabile.