Cine a inventat biscuții cu răvaș și cum au devenit aceștia un simbol cultural între Japonia, China și America

În fiecare vineri seara din copilăria sa, Kurt Evans și mama lui comandau cutii de mâncare chinezească la pachet, umplute până la refuz cu preparate clasice precum shrimp lo mein, egg foo young, pui General Tso și vită cu broccoli. După fiecare masă, băiatul originar din Philadelphia, astăzi aflat spre finalul vârstei de 30 de ani, deschidea un biscuit cu răvaș și citea bilețelul din interior, cu mesajul motivațional pe o parte și o serie de numere norocoase pe cealaltă.

„Știi, loteria este foarte importantă în cultura afro-americană”, spune Evans într-un material amplu publicat de CNN, amintindu-și primul contact cu mâncarea chinezească.

Astăzi, el se află de cealaltă parte a tejghelei, în postura de chef și proprietar al Black Dragon, un restaurant de mâncare chinezească la pachet de pe Rodman Street, în sud-vestul Philadelphiei.

În spatele fațadei vopsite în negru, cu un logo roșu și auriu inspirat din filmul cult „The Last Dragon” din 1985, nimic nu este exact ceea ce pare.

Pachețelele de primăvară sunt umplute cu collard greens, lo mein-ul este servit cu gumbo, iar unul dintre preparatele dulci-picante din pui se numește General Roscoe’s Chicken, după Roscoe Robinson Jr., primul general afro-american cu patru stele din armata SUA.

„Sloganul nostru este «Black American Chinese food». Fac asta intenționat — ca să pornesc o conversație”, spune Evans, care de ani buni combină gastronomia cu activismul, lucru care i-a adus premiul Champion of Change din partea World’s 50 Best Restaurants în 2021.

Kurt Evans, cunoscut pentru activitatea sa de activism prin gastronomie, a deschis Black Dragon în 2024, unde servește preparate chinezești reinterpretate prin prisma culturii afro-americane.

Această preocupare se reflectă și în mesajele din biscuiții cu răvaș, multe dintre ele scrise chiar de el.

La fel ca în multe cartiere urbane din SUA, comunitatea lui Evans era odinioară plină de restaurante chinezești independente. Însă, de-a lungul deceniilor, multe dintre ele și-au închis porțile, pe măsură ce generațiile tinere din familiile proprietare au ales alte drumuri.

În 2024, Evans a preluat unul dintre acele spații goale și și-a deschis propriul restaurant, unde servește preparate americano-chinezești condimentate cu aromele rădăcinilor sale.

Printre cele mai apreciate „startere de conversație” de la Black Dragon se află chiar biscuiții cu răvaș, plini de umorul și înțelepciunea comunității afro-americane.

„Am vrut ca mâncarea și oamenii cărora mă adresez să fie relevante cultural”, spune Evans.

Chef-ul a scris aproximativ 40 de expresii și a adunat și altele de la urmăritorii săi de pe Instagram.

Preferata lui? O replică moștenită de la mama sa: „Te-am adus pe lume și tot eu te pot scoate din ea.”

„Mama îmi spunea asta foarte des”, râde el. „Toți cei pe care îi cunosc au crescut auzind o variantă a acestei expresii.”

Cine a inventat, de fapt, biscuitul cu răvaș?

Biscuiții cu răvaș de la Black Dragon celebrează fuziunea dintre comunități, însă aceste deserturi crocante au o istorie mai complexă decât își imaginează majoritatea clienților. Ele nu provin din China și, cel mai probabil, nici măcar din restaurantele chino-americane.

Cele mai multe cercetări indică Japonia, potrivit lui Yasuko Nakamachi. Autoarea japoneză este fascinată de biscuiții cu răvaș încă din 1990, când, studentă fiind, călătorea prin New York și a deschis unul după o masă într-un restaurant chinezesc local.

Mesajul părea să o descrie perfect: „Ești o persoană care găsește frumusețe în lucruri mici pe care alții nu le observă.”

Acea amintire i-a revenit în minte după ce a descoperit o carte despre istoria dulciurilor japoneze, unde a văzut ceva familiar: dulciuri de Anul Nou din aluat de orez care conțineau mesaje scrise. Cunoscute sub numele de tsujiura gashi, sau dulciuri ale destinului, acestea proveneau din Kanazawa, un oraș din prefectura Ishikawa.

Ea a găsit și o ilustrație din perioada Edo a Japoniei, între anii 1603 și 1868, care înfățișa un vânzător preparând senbei pliați — aproape identici cu biscuiții moderni cu răvaș.

Descoperirile i-au confirmat suspiciunea: Japonia produce biscuiți cu răvaș de sute de ani.

Diverse forme de gustări cu mesaje există și astăzi în Japonia. Cu secole în urmă însă, acestea erau rezervate în principal claselor înstărite — în mare parte pentru că puțini oameni știau să citească — și erau întâlnite în casele gheișelor sau pe străzile aglomerate ale unor orașe precum Tokyo și Kyoto.

„În trecut, ele conțineau expresii scurte, proverbe, replici amuzante sau chiar fragmente din cântece populare ale perioadei Edo”, spune Nakamachi, care și-a publicat concluziile în cartea „Tsujiura no bunka-shi” („Istoria culturală a ghicitului”) în 2015.

„Uneori existau schimburi ușor flirtante, reflectând cultura cartierelor roșii de atunci.”

Aceste delicii, la fel ca astăzi, ofereau divertisment și le dădeau oamenilor ocazia să socializeze și să își împărtășească interpretările.

Cum au ajuns biscuiții cu răvaș în restaurantele chinezești din SUA

Cum a traversat însă modestul biscuit Pacificul și cum a ajuns în restaurantele chinezești din SUA? Istoricii nu au reușit să ajungă la un consens.

Mai multe afaceri susțin că ele au introdus biscuiții cu răvaș, inclusiv brutăria japoneză Fugetsu-do și compania Hong Kong Noodle Company din Los Angeles.

Cei mai mulți experți, inclusiv Nakamachi, acordă însă meritul Japanese Tea Garden din San Francisco. Acolo, biscuiții au fost produși ulterior la scară largă de Benkyodo, un producător de dulciuri care între timp și-a închis activitatea.

Gary Ono, descendent al proprietarului Benkyodo, i-a arătat lui Nakamachi o formă metalică pentru biscuiți și i-a spus că bunicul său a construit prima mașină de produs biscuiți cu răvaș din SUA.

Astăzi, cele două decenii de cercetare ale lui Nakamachi sugerează că biscuiții pe care îi cunoaștem azi sunt aproape sigur inspirați din aceste variante japoneze.

O industrie aflată în declin

La începutul secolului XX, biscuiții cu răvaș deveniseră populari în SUA și Canada, fiind serviți în restaurante chino-americane și nipono-americane, inclusiv în clasicele restaurante chop suey operate atât de chinezi americani, cât și de japonezi americani.

Producția din fabricile japoneze s-a oprit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când mulți japonezi americani au fost trimiși în lagăre de internare. Fabricile deținute de chinezi au umplut golul și au popularizat biscuiții în deceniile următoare.

Însă producătorii tradiționali dispar treptat. Wonton Food Company din New York este astăzi cel mai mare producător. Golden Gate Fortune Cookie Factory, fondată în 1962, este singura fabrică rămasă în San Francisco. Wing Noodles din Montreal, cea mai veche companie de acest tip din Canada, s-a închis în 2025, după opt decenii de activitate.

Între timp, Oakland Fortune Factory a reușit să readucă interesul pentru aceste produse. Fondată în 1957, este cea mai veche fabrică de biscuiți cu răvaș încă activă în zona golfului San Francisco.

În 2016, Jiamin Wong, un imigrant chinez de primă generație, a trecut pe lângă fabrică, care arăta aproape neschimbată față de anii 1950, a văzut că era de vânzare și a cumpărat-o.

Fiica lui, Alicia, și soțul acesteia, Alex Issvoran, au preluat afacerea în 2018 și au introdus câteva schimbări.

O mare parte din linia de producție a rămas aceeași și astăzi — biscuiții proaspăt copți ies din cele șase mașini uriașe exact ca în anii 1950 și sunt împăturiți manual în forma lor specifică de semilună, cât timp sunt încă fierbinți și moi.

Au dispărut însă variantele clasice ambalate în plastic.

„Avem un catalog sezonier de biscuiți cu designuri diferite”, spune Issvoran pentru CNN. „Fiecare design nou trebuie să aibă o semnificație puternică. Sunt glazurați cu ciocolată și realizați din cele mai bune ingrediente pe care le putem găsi.”

Fabrica și-a construit reputația prin recomandări și atrage acum comenzi personalizate inclusiv de la companii din Silicon Valley. Proprietarul spune că scenariștii serialului „Rick and Morty” au scris chiar mesaje pentru o ediție limitată.

În 2020, în timpul protestelor Black Lives Matter, Issvoran și Wong au creat „solidarity cookies”, cu citate ale unor activiști și lideri ai drepturilor civile. O parte din venituri a fost donată organizațiilor care susțin egalitatea și justiția. În 2022, au lansat o serie dedicată campaniei Stop Asian Hate.

„Oakland are o istorie profundă legată de drepturile civile”, spune Issvoran. Protestele i-au inspirat să facă ceva pentru comunitatea lor.

„După lansarea biscuiților, am primit telefoane de la clienți pe care nu îi cunoșteam. Ne-au spus că au plâns când au citit mesajele și atunci am realizat că facem ceva cu adevărat important.

Uneori avem șansa să facem parte din astfel de momente.”

Issvoran spune că a învățat că biscuiții cu răvaș pot deveni un instrument prin care culturile sunt celebrate și oamenii aduși împreună.

„Sunt familiari pentru toată lumea, dar în același timp reprezintă ceva ce poate fi reinventat — o modalitate de a celebra culturile cu respect, rămânând în același timp relevante și distractive.”

Un simbol intercultural în continuă transformare

Pentru Nakamachi, felul în care biscuiții cu răvaș au evoluat într-un simbol cultural neașteptat într-o țară străină este fascinant.

„Simt că biscuiții americani cu răvaș au ajuns să fie foarte diferiți de omologii lor japonezi”, spune ea.

„În Japonia, tsuji-ura senbei erau și ele un instrument de comunicare, împărtășit cu cei din jur pentru distracție. Dar cred că americanii au mers și mai departe, introducând mesaje care influențează și se adresează direct celorlalți. Au fost folosiți în moduri care nu făceau parte din imaginația japoneză.”

De-a lungul continentelor și generațiilor, biscuiții cu răvaș au unit culturi — fie ca un gest amuzant și simbolic după masă, fie ca purtători ai unor mesaje politice și culturale importante.

Adaptabilitatea lor i-a transformat într-un instrument delicat și atemporal pentru reflecție și împărtășire.

„Oamenii așteaptă mereu mesajul din interiorul biscuitului. Avem o clientă care vine și spune mereu: «Să nu uiți biscuiții în pungă»”, spune Evans.

„Pentru mine, biscuiții cu răvaș sunt o modalitate excelentă de a păstra cultura vie. Ei duc la foarte multe conversații.”

Chef-ul speră că atunci când oamenii își deschid biscuiții cu răvaș alături de prieteni și familie, vor împărtăși mesajele și vor transmite mai departe aceste idei, exact cum făceau el și mama lui în fiecare vineri seara.

Sursa foto: ChatGPT