Chinei îi este foarte sete. Cine ar trebui să se teamă

​În unele părți ale Rusiei persistă teama că țara va fi invadată de armata chineză deoarece China ar râvni la bogățiile ei naturale. Cui îi mai este frică de China? Sau cine ar trebui să se teamă?

Dintre toate problemele Beijingului – declinul demografic, un climat politic sufocant, blocarea sau inversarea reformelor economice -, epuizarea resurselor naturale poate fi cea mai presantă, scrie Bloomberg.

Natura și geopolitica pot interacționa în moduri urâte. Istoricul Geoffrey Parker susținea că schimbarea tiparelor meteorologice a dus la război, revoluție și răsturnări politice și sociale majore în timpul unei lungi crize globale din secolul al XVII-lea. Mai recent, schimbările climatice au deschis sau creat noi rute comerciale, acces către resurse și rivalități în Arctica. Iar acum, China, o mare putere care pare adesea înclinată să reordoneze sistemul internațional, rămâne fără apă în moduri care ar putea naște conflictele în țară și în străinătate.

Resursele naturale au fost întotdeauna esențiale pentru puterea economică și geopolitică. În secolul al XIX-lea, o țară – Marea Britanie – a luat-o înaintea turmei deoarece rezervele sale abundente de cărbune i-au permis să conducă revoluția industrială.

Marea Britanie a fost în cele din urmă depășită de SUA, care și-au exploatat suprafețele uriașe de teren arabil, rezervele masive de petrol și alte resurse pentru a deveni un gigant al economiei.

Același lucru este valabil și pentru ascensiunea Chinei. Reformele capitaliste, un sistem comercial global primitor și o demografie bună au contribuit, toate, la o creștere economică atât de rapidă  încât a propulsat China în elita globală în doar trei decenii. Faptul că China era aproape autosuficientă în pământ, apă și multe materii prime – și că forța de muncă ieftină i-a permis să exploateze aceste resurse în mod agresiv – a ajutat-o, de asemenea, să devină atelierul lumii. Fabrica de chinezării ieftine a planetei a ajuns acum să cucerească spațiul cosmic. Cu toate acestea, abundența în resurse naturale a Chinei este de domeniul trecutului. După cum este argumentat în viitoarea carte „Zona de pericol”, Beijingul a exploatat o bună parte din resursele sale. În urmă cu un deceniu, China a devenit cel mai mare importator de produse agricole din lume. Suprafața sa arabilă s-a micșorat din cauza degradării și supraexploatării.

Dezvoltarea vertiginoasă a făcut din China cel mai mare importator de energie din lume: cumpără trei sferturi din petrolul consumat din străinătate, într-un moment în care America a devenit un exportator net de energie.

Situația apei din China este deosebit de sumbră. După cum notează Gopal Reddy, China deține 20% din populația lumii, dar doar 7% din apa dulce.

Regiuni întregi, în special în nord, suferă de deficit de apă mai rău decât multe regiuni din Orientul Mijlociu deșertic.

Mii de râuri au dispărut, înghițite de orașe și de agricultura intensivă, în timp ce industrializarea și poluarea au stricat o mare parte din apa care a mai rămas.

Potrivit unor estimări, 80% până la 90% din apele subterane ale Chinei și jumătate din apa de râu sunt prea poluate pentru a putea fi băute. Mai mult de jumătate din apele subterane și un sfert din apa de râu nu pot fi folosite nici măcar pentru industrie sau agricultură.

Aceasta este o problemă costisitoare. China este forțată să devieze apa din regiunile relativ umede către nordul afectat de secetă, iar experții estimează că țara pierde cu mult peste 100 de miliarde de dolari anual ca urmare a deficitului de apă.

Penuria și agricultura nesustenabilă provoacă deșertificarea unor suprafețe mari de pământ. Deficiențele energetice legate de apă au devenit comune în toată țara.

Guvernul a promovat raționalizarea și îmbunătățirea eficienței cunsumului de apă, dar nimic suficient pentru a stopa problema.

Recent, autoritățile chineze au anunțat că Guangzhou și Shenzhen – două orașe mari din delta râului Pearl, relativ bogată în apă – se vor confrunta cu o secetă gravă până în anul viitor.

Implicațiile economice și politice sunt îngrijorătoare. Făcând ca avansul economic să coste mai mult, problemele legate de resursele Chinei s-au alăturat unui șir de alte provocări — declinul demografic, un climat politic din ce în ce mai sufocant, blocarea sau inversarea multor reforme economice cheie — pentru a provoca o încetinire care avea efecte pronunțate chiar înainte de apariția Covid.

Pactul social al Chinei va fi testat pe măsură ce resursele în scădere intensifică luptele de distribuție a acestora.

În 2005, premierul Wen Jiabao a declarat că deficitul de apă amenință „însăși supraviețuirea națiunii chineze”.

Un ministru al resurselor de apă a declarat că China trebuie „să lupte pentru fiecare picătură de apă ori moare”. Lăsând figurile de stil deoparte, deficitul de resurse și instabilitatea politică merg adesea mână în mână.

Pot urma tensiuni externe sporite. Observatorii chinezi se tem că, dacă Partidul Comunist Chinez se simte nesigur pe plan intern, acesta și-ar putea ataca rivalii internaționali.

Chiar și pe termen scurt, problemele cu apa provoacă conflicte geopolitice. O mare parte din apa dulce a Chinei este concentrată în teritorii precum Tibet pe care guvernul comunist le-a confiscat cu forța după preluarea puterii în 1949.

De ani de zile, China a încercat să-și rezolve provocările legate de resurse prin constrângerea și sărăcirea vecinilor săi.

Prin construirea unei serii de baraje uriașe pe râul Mekong, Beijingul a declanșat secete recurente și inundații devastatoare în țări din Asia de Sud-Est, cum ar fi Thailanda și Laos, care depind de această cale navigabilă.

Deturnarea râurilor din Xinjiang a avut efecte devastatoare în aval în Asia Centrală.

O sursă tot mai mare de tensiuni în Himalaya este planul Chinei de a bara cursuri de apă majore înainte de a ajunge în India, lăsând acea țară (și Bangladesh) la mila vremii și a Partidului Comunist.

După cum spune analistul indian Brahma Chellaney: „Mărirea teritoriului Chinei în Marea Chinei de Sud și Himalaya… a fost însoțită de eforturi mai ascunse ale Beijingului de a-și însuși resursele de apă din bazinele fluviale transnaționale”.

Cu alte cuvinte, cu cât China este mai însetată, cu atât ar putea deveni mai agresivă din punct de vedere geopolitic. Despre Rusia se spune același lucru. Moscova a legat Rusia continentală de Crimeea, peninsulă ucraineană invadată și anexată de armata rusă, printr-un pod uriaș, dar n-a rezolvat problema penuriei de apă de acolo. Peninsula are alimentată cu apă printr-un canal artificial venit din Ucraina, dar Kievul l-a blocat. Nu sunt puțini analiștii care spun că o soluție pe care Kremlinul o are în vedere sunt noi cuceriri teritoriale în Ucraina.