Chestiune de convergenta

Analistii au comentat pe larg saptamana trecuta ca una sau mai multe rectificari bugetare care ar duce deficitul fiscal la 2,5% din PIB (de la o tinta initiala, de mult uitata, de 0,5%) ar ameninta una din putinele zone unde Romania a stat pana acum bine din punct de vedere macroeconomic, anume nivelul de deficit bugetar raportat la plafonul-limita pe ansamblul UE, stabilit la 3% din PIB prin Tratatul de la Maastricht.

Aparent fara nici o legatura cu aceasta a venit si propunerea presedintelui Basescu despre contractarea pana in 2013 a unor credite externe de circa 30 mld. euro, destinate sa suplimenteze finantarile UE pentru proiecte de infrastructura. Alaturi de capitolul deficitului bugetar, cel al datoriei publice a ilustrat la randu-i, in ultimii ani, capacitatea Romaniei de a se incadra cu succes in criteriile de la Maastricht, pretioasa cu atat mai mult cu cat respectarea plafonului de 60% din PIB pentru datoria publica ramane relativ dificila inclusiv pentru cele mai vechi dintre tarile membre UE. Unii isi mai amintesc ca guvernatorul BNR, Mugur Isarescu, atragea atentia inca de anul trecut ca pentru o economie care are mult de recuperat la capitolul dezvoltare (infrastructura, tehnologie, dar si reforma sistemului de asistenta sociala), nu-i buna concentrarea prea mare pe convergenta economica nominala (exprimata in criteriile de la Maastricht) in loc de cea reala.

Numai ca, din nefericire, o astfel de afirmatie a putut fi interpretata drept un indemn la larghete bugetara si la indatorare abundenta, exact intr-o perioada cand, dupa cum unanim constata analistii si bancherii deopotriva, nu banii lipsesc in economie, ci proiectele si capacitatea de organizare si de monitorizare care ar fi necesara pentru cheltuirea eficienta a banilor.

Fetisizarea convergentei nominale e intr-adevar gresita atunci cand, in numele unor obiective teoretice, o tara isi interzice posibilitatea de a uza de parghii de dezvoltare legitime (iar guvernatorul BNR se referise in context la austeritatea bugetara excesiva promovata de FMI). Dar inca mai gresita e minimalizarea convergentei nominale, pe motiv ca oricum necesitatile de dezvoltare sunt asa de presante incat, iata, si alte tari comunitare si-au permis sa aiba deficite fiscale sau datorie externa peste plafon. Fiindca daca nominal ne comparam perfect cu toate celelalte tari din UE, real nu ne comparam cu nici una. Romania inca are cea mai inalta rata a inflatiei pe ansamblul tarilor membre si candidate si un deficit de cont curent hranit de un dezechilibru trainic intre importuri si exporturi, astfel incat o crestere masiva de cheltuieli bugetare e exact ceea ce trebuie ca sa indeparteze si mai tare economia romaneasca de orice gen de convergenta cu lumea comunitara spre care tinde.